Este regretabil că în lunga lor existență, de două ori bimilenară, cum spunea marele Nicolae Iorga, românii, ca popor, fie că s-au numit la origine geto-daci și traci, iar înainte de a fi români, daco-romani (după retragerea aureliană la 275 e.n.), n-au avut parte de un Herodot, ca și grecii, care să povestească lumii mai amănunțit despre începuturile noastre. Dar nici ulterior, învățații noștri de mai aproape - istorici sau politicieni - nu s-au ostenit să facă lumină, punctual, în chestiuni de care atârna soarta noastră. O justificare, până în secolul al XVIII-lea, ar fi că învățații lumii, ori puterile Europei interesate de teritoriul nostru nu ne-au pus probleme, altele decât de dominare. Adică n-au mers până acolo încât să ne nege originea și existența. Lucrurile s-au încurcat de la Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, din 1784, și mai ales prin activitatea Școlii Ardelene, prin acel Supplex Libellus Valachorum, de la 1791, prin care românii își cereau, în Ardeal, drepturile lor de națiune de sine stătătoare. Stare de conștiință care a avut un puternic suport în fapta de unire a lui Mihai Viteazul, de la 1600, care i-au pus serios pe gânduri pe asupritorii habsburgi și unguri, la acea vreme. Susținut încă dinainte în parlamentul de la Viena punctul de vedere al episcopului greco-catolic Inocențiu Micu Klein, furia parlamentarilor unguri a fost atât de mare, încât episcopul era să fie aruncat pe fereastră din sala de ședință. Îndrăzneala lui nu a rămas nesancționată. Viena a intervenit urgent pe lângă Papa de la acea vreme pentru scoaterea lui din înalta funcție episcopală de la Blaj și surghiunirea lui la Roma, pentru o strictă supraveghere, lucru care s-a și întâmplat.
Strigătul de dreptate al românilor a produs reacții puternice din partea celor vizați. Imediat au apărut ,,profeții" despre trecutul nostru, contestându-ne vehement nu numai originea latină, susținută cu atâta entuziasm de reprezentanții Școlii Ardelene (Micu Klein, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu etc.), dar mai ales continuitatea noastră pe pământul Daciei, lucruri care până la acea dată nu ni se reproșau. Din contră, toți istoricii, fie ei austrieci, unguri sau germani, erau de acord cu originea și continuitatea noastră, pe pământul din zona lor de opresiune.
Primul care a declanșat mizerabila acțiune a fost Franz Joseph Sulzer, elvețian de origine și căpitan în armata habsburgică, care pe la 1874 (an în care a avut loc și Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan) a susținut, într-o lucrare, ipoteza că poporul român s-ar fi format în Peninsula Balcanică, de unde a trecut Dunărea abia în secolele XII-XIII. De ce tocmai atunci, nu se știe. Omul ar fi avut parțial dreptate pentru că străbuni ai românilor, care se numeau traci, împânzeau toți Balcanii, până la Marea Adriatică, numai că erau suficienți și la nord de Dunăre, până în zona Bugului și a Kievului, prin Boemia și Câmpia Panoniei, fără a mai vorbi de Transilvania, unde străjuiește, ca mărturie, printre multe altele, Sarmizegetusa, capitala Daciei de pe vremea regelui Decebal.
Pentru că tot a fost deschisă Cutia Pandorei, contemporanul său, Johann Christian Engel, născut în Ungaria, dar funcționar la Cancelaria aulică din Viena, își însușește punctul de vedere al lui Sulzer, corectându-l doar că „trecerea pârleazului" de către români, adică a Dunării, ar fi avut loc cu două-trei secole mai devreme, adică prin secolul al IX-lea, dar puțin după descălecarea în Panonia a triburilor arpadiene ale ungurilor.
Interesant este că, după ce Sulzer a făcut o călătorie prin țările române și a studiat mai îndeaproape istoria lor, s-a dezis de teza sa, dar fără folos, din moment ce, odată aruncată pe piață și intrată în conștiința vremii, ea nu a mai putut fi anihilată, mai ales că nici ai noștri nu s-au ostenit prea mult în acest sens la vremea aceea.
Un secol mai târziu, problema Transilvaniei se inflamase din nou în urma Revoluției de la 1848, când mințile luminate ale vremii, din Moldova și Țara Românească, cereau la imperativ unirea celor trei principate, într-o Nouă Dacie, timp în care revoluționarii lui Kossuth se străduiau de zor să formeze Ungaria Mare prin încorporarea definitivă a Ardealului. Nenorocirea nu s-a întâmplat atunci, datorită atitudinii vehemente a pașoptiștilor ardeleni care, pe Câmpia Blajului, și imediat după aceea, și-au făcut excelent datoria de români.
Cel de-al treilea exeget, de tristă amintire, geograful german Robert Roesler, readuce în actualitate teoria lui Sulzer, pe la 1864, tocmai în perioada când Ungaria pregătea încorporarea Transilvaniei, lucru ce s-a și înfăptuit la 1867. Iată că nimic nu este întâmplător.
Habsburgii și ungurii au colaborat strâns la acea vreme și mână în mână pentru compromiterea românilor. Teama de a nu pierde Transilvania i-a făcut pe austrieci să încline balanța în favoarea ungurilor. Punct de vedere care, ulterior, a fost retractat, dar a rămas pe „țeava de tun" a istoricilor unguri și o coordonată esențială a propagandei hungariste.
Faptul că această minciună sfruntată a anteriorității ungurilor în spațiul transilvan a făcut carieră pe la marile cancelarii europene avea oarece justificări la acea vreme, dat fiind nivelul relativ scăzut al potențialului intelectual român, ținut cu mare interes sub obroc de către „civilizatorii" săi. Dar el nu mai are deloc scuze în epoca contemporană când, tot datorită neghioabei teorii, nedemontată definitiv și la vreme din conștiința Europei, românii, ca stat și ca popor, au avut de suferit chiar și după Unirea de la 1918 (vezi Diktatul de la Viena de la 1940, când o parte a Ardealului a fost răpită, până în 1944), și chiar azi, când în propaganda maghiară se mai utilizează cartușe de genul celor amintite, evident expirate, dar suficient de otrăvite, cum este cazul autonomiei Ținutului Secuiesc și multe altele.
Dintr-o lene ancestrală sau poate din calculul eronat cum că adevărul sau realitatea palpabilă nu mai trebuie probată, românii niciodată n-au știut să-și susțină cauza și de aceea au pierdut. Nu întâmplător România a rămas singura țară din Europa, ruptă în două bucăți, Prutul făcând și astăzi graniță străină prin mijlocul Moldovei lui Ștefan cel Mare și Sfânt.
Marea greșeală a istoricilor și politicienilor noștri este gestionarea neacceptat de slabă a informațiilor privind evoluția poporului român după retragerea aureliană din anul 275, deși dovezi sunt suficiente. Culmea ironiei este că noi cunoaștem mai multe despre perioada daco-romană, până la retragerea aureliană, decât despre perioada secolelor IV-XIII, adică preț de aproape un mileniu, timp în care știm ce s-a întâmplat prin Franța și Anglia, Germania și Italia, pe la ruși, pe la bulgari, dar mai puțin pe la noi. Nu pentru că n-ar fi fost evenimente. Ele au fost, dar cum spuneam, ne-a lipsit un Herodot.
În realitate, poporul, de acum, daco-roman și-a dus traiul mai departe și după retragerea armatei romane. El nu s-a destrămat. Din contră, și-a consolidat identitatea, așezările și comunitățile constituite în orașe sau sate în devenire au prins rădăcini. Chiar dacă mai modeste, dar destul de adânci și de viguroase, care au rezistat valurilor de năvăliri barbare ce au bântuit Europa. Cel mai important lucru produs la acea vreme a fost omogenizarea (în secolele IV-VI) etnică, lingvistică și culturală a daco-romanilor, în întreg spațiul carpato-danubiano-pontic, care a dat tărie de granit unității de limbă, etnie, conștiință și civilizație, lucru care a făcut posibilă rezistența noastră în timp în fața valurilor distructive ale năvălitorilor. Fie că a fost vorba de huni, goți, gepizi (sec IV-V), de avari, bulgari, slavi (sec VI), apoi din nou de slavi (sec VII-VIII), ca să se încheie, în sec. al IX-lea, cu ungurii arpadieni, dar și a separării ulterioare în provincii sub stăpâniri diferite. Rezistența proverbială în fața atâtor factori perturbatorii este dovedită nu numai de bogăția folclorică, dar mai ales de unitatea lingvistică. România de azi este considerată, pe bună dreptate, țara din Europa în care cetățenii tuturor provinciilor istorice vorbesc aproape la unison.
Evoluția mai moderată a poporului român, în raport cu alte țări civilizate ale Europei, are desigur explicațiile ei. Arta conservării, esențială, la urma-urmei, ne-a obligat și la unele încetiniri, unele voite, altele mai puțin voite și suntem siguri că în decursul lungii noastre istorii n-au fost luate întotdeauna cele mai inspirate decizii.
Unirea cea Mică de la 1859, de la care sărbătorim 159 de ani, pregătită meticulos de revoluționarii de la 1848, care voiau refacerea integrală a Vechii Dacii, vizând deci și Transilvania, a fost, în schimb, un admirabil moment de glorie. Vorbim de Unirea cea Mică, doar în sens peiorativ, plecând de la aportul ei teritorial, pentru că, în realitate, evenimentul n-a fost mai puțin însemnat decât cel de la 1918. Faptul că Unirea cea Mică se prefigura ca un prim pas spre Unirea cea Mare, de care le era foarte frică opresorilor noștri: fie ei maghiari, austrieci, ruși sau otomani, o dovedește opoziția dârză a acestora față de momentul 24 ianuarie 1859.
Fără acea temelie pusă acum 159 de ani, momentul Marii Uniri de la 1918 n-ar fi fost posibil. De aceea este îmbucurător că, spre deosebire de alte dăți, evenimentului de la 24 Ianuarie 1859 începe să i se dea o importanță tot mai mare la nivel oficial. O atitudine, zicem noi, nouă, care se cere extinsă și la nivelul conștiinței fiecărui cetățean. Românii trebuie să devină tot mai conștienți de rolul momentului de la 1859 în constituirea statului român modern, ca punctul forte de plecare în realizarea României Mari. Poate că este un început promițător spre mai buna cunoaștere a propriei noastre istorii, de-a lungul întregii existențe, punând astfel capăt speculațiilor care încă se mai fac cu privire la identitatea noastră, speculații ce se cer combătute cu mai multă eficiență de către istoricii noștri, dar și printr-o mai bună educație patriotică a tinerei generații, care trebuie să știe de unde vin, pentru a făuri în deplină cunoștință de cauză drumul României spre viitor.
