În 1870 Mihai Eminescu avea 20 de ani și scria poemul-manifest „Epigonii", care îl propulsa către culmea neatinsă de vreun contem-poran al lui ori de cei care l-au urmat în panoplia înaltă a Limbii Române.
Poemul, publicat în „Convorbiri literare", în luna august a aceluiași an 1870, focaliza direcțiile unei profesiuni de credință puse în slujba emancipării discursului literar impus de cerințele epocii, elogiind valorile trecutului, creația înaintașilor ziditori în Patria de cuvinte.
Structural, „Epigonii" se fundamentează pe antiteză, pe contrastul între valorile unui trecut revoluționar, înflăcărat de idealurile pașoptiste, și creația lipsită de fond a prezentului. „E ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune/ Înșirând cuvinte goale ce din coadă au să sune! ", scria Eminescu, în 1876, persiflându-și „criticii". Fără îndoială, însă, aburul timpului pe care-l parcurge este dezolant, determinând generalizarea unui scepticism de care lumea literară nu avea să scape nici până în zilele noastre. În viziunea lui, întoarcerea la morala și valorile înaintașilor ar fi putut deschide orizonturi mai luminoase contemporaneității literare.
Apropiat ideologic de scriitorii înfățișați în celebrul „Lepturariu" (I-IV Viena, 1862-l865) al profesorului său cernăuțean, Aron Pumnul, fiindcă „spusa" lor era „sântă și frumoasă", Eminescu recunoaște, totuși, că - vorba cronicarului - „nu vremurile sunt sub om, ci bietul om sub ele": „Toate-s praf... Lumea-i cum este... și ca dânsa suntem noi". Scrisoarea trimisă lui Iacob Negruzzi, însoțind poezia ce urma a fi publicată de „Convorbiri literare", este relevantă în acest sens:
„Dacă în «Epigonii» veți vedea laude pentru poeți ca Bolliac, Mureșan, Eliade - acelea nu sunt pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că, într-adevăr, te mișcă acea naivitate sinceră, cu care lucrau ei. Noi, cești mai noi, cunoaștem starea noastră, suntem treji la suflarea secolului - și de aceea avem atâta cauză de-a ne descuragia. Nimic - decât culmile strălucite, nimic - decât conștiința sigură că nu le vom ajunge niciodată. Și să nu fim sceptici? (…) Dacă apoi «Lepturariul» a exagerat în lauda unor oameni ce nu mai sunt, cel puțin aceia, mulți dintre ei, au fost pionieri perseverenți ai naționalității și ai românismului - pionieri, soldați gregari, a căror inimă mare plătea poate mai mult decât mintea lor, e adevărat - care, însă, de nu erau genii, erau cel puțin oameni de o erudițiune vastă, așa precum nu există în capetele junilor noștri dandy".
În mod cert, caracterizarea lui Cichindeal (sau Țichindeal) este exagerată, acesta având și onoarea de a deschide șirul iluștrilor înaintași, dar poate că metafora „Gură de aur" este utilizată mai degrabă convențional, făcând trimitere la personalitatea Sf. Ioan Gură de aur, Eminescu fiind influențat de paginile din „Lepturariu" (IV partea I), unde Aron Pumnul îl elogiază pe „modestul scriitor bănățean care traducea, fără a mărturisi, fabulele clasicului sârb Dositei Obradovici".
Profesorul din Cernăuți, la rândul său, reproduce opinia lui Heliade, care, „retipărind, în 1838, «Filosoficești și politicești prin fabule moralnice învățături», le numea «tablele legii aduse în pustie»".
Fără îndoială, Aron Pumnul opera cu criterii de apreciere literară uneori discutabile, dar prezența preotului cărturar alături de marile condeie ale vremii are și o motivație de ordin moral, mai cu seamă patriotic. „La rându său, Heliade era un om care se entuziasma ușor, dar, dacă avem în vedere că «Fabulele» lui Dimitrie Țichindeal se tipăreau în 1814 (la Buda), lauda redactorului «Curierului» nu ne mai apare atât de exagerată. Căci, cu ce se poate mândri poezia română în materie de fabulă până la 1814? Exagerarea a părut flagrantă în momentul când s-a descoperit că «Fabulele» în chestiune, deosebit de valoroase luate în ele însele, nu sunt originale, ci numai niște traduceri. Lucrul acesta nu l-au știut însă Heliade, nici Pumnul, nici Eminescu. Abia în 1885, la Arad, I. Russu tipărea «Fabulele» lui Demetriu Cichindeal, în traducere nouă, din originalul sârbesc al lui Dositei Obradovici, lucrare pe care Eminescu nu a cunoscut-o, poate, niciodată".
Este adevărat că „Fabulele" sunt traduse din limba sârbă, dar Țichindeal nu și le-a însușit cu desăvârșire, nu avem de-a face cu un plagiat, întrucât titlurile menționează „sursa". Iată câteva exemple: „Sfaturile înțelegerii celei sănătoase prin bine înțeleptul Dositei 0bradovici întocmite iară acum întăia dată întoarse despre limba sârbească și întru acest chip în limba daco-românească așezate", Buda, 1802, 168 p.; „Adunare de lucruri moralicești de folos și spre veselie, prin Dositei Obradovici întocmită, iară acum în limba daco-românească traduse", Buda, 1808, XXIV + 104 p.; „Filosoficești și politicești prin fabule moralnice învățături. Acum întâia oară culese și într-acest chip pe limbă românească întocmite...", Buda, 1814, cu 160 fabule (ed. a II-a, îngrijită de I. Heliade Rădulescu, București 1838; ed. a III-a, de pr. I. Rusu, Arad, 1885; O ediție îngrijită și prefațată de Virgil Vintilescu, Timișoara, 1975); „Arătare despre starea acestor noao întroduse sholasticești instituturi ale nației românești, sârbești și grecești", Buda, 1813, 62 p.
Să revenim în zilele noastre! Comuna Becicherecu Mic (județul Timiș) e vestită în Banat prin faptul că aici s-a născut, în anul 1775, preotul și învățătorul Dimitrie Țichindeal, cărturar, fabulist și traducător (înmormântat la 19 ianuarie 1818, în Timișoara), cel apreciat de Mihai Eminescu drept „Țichindeal, gură de aur", pentru talentul său de versificator. Autoritățile locale, pe lângă înființarea unui muzeu memorialistic, au ridicat, în centrul comunei, un monument în cinstea marelui învățat bănățean.
Dimitrie Țichindeal a fost preot, cărturar, fabulist, traducător și, mai cu seamă, militant pentru emanciparea românilor din Banat. S-a născut într-o familie de preoți și a continuat tradiția, urmând studii teologice la Timișoara. Se va întoarce în satul natal, devenind învățător și preot. Apoi, pleacă la Arad, unde profesează timp de doi ani. Publică un volum de fabule cu substrat social, adaptate la realitățile românești, care îi atrage demiterea din învățământ, motivația fiind promovarea limbii și culturii române în detrimentul celei sârbe, susținută de clericii din Banat. Înaintează un prim Memoriu împăratului Austro-Ungariei, reclamând persecuțiile la care sunt supuși românii, însă fără rezultat.
Militând pentru drepturile românilor din Banat, în 1807 Țichindeal se află alături de semnatarii unui alt Memoriu către împăratul Francisc I al Austriei, solicitând numirea unui director român peste școlile românești din Banat. Cererea este satisfăcută, iar Țichindeal devine primul director român al Școlii din Arad.
În 1814, reprezentanți ai românilor din Banat, printre care și Țichindeal, trimit un nou memoriu împăratului, cerând de această dată numirea unui episcop român la Arad. Acest lucru îi atrage furia conducerii Bisericii Ortodoxe Sârbe și, din nou, pierderea catedrei.
Pe plan literar, Țichindeal „gură de aur" traduce texte din limba sârbă în limba română - mai ales lucrările marelui iluminist sârb Dositej Obradovic, inclusiv fabulele acestuia, adaptate la realitatea bănățeană, cu scopul de a educa și emancipa populația românescă. De aceea nu au o valoare atât literară, cât mai degrabă simbolică: „Filosoficești și politicești prin fabule moralnice învățături. Acum întâia oară culese și într-acest chip pe limbă românească întocmite...", Buda, 1814 (ed. a II-a, îngrijită de I. Heliade Rădulescu, București 1838; ed. a III-a, de pr. I. Rusu, Arad, 1885). Permanent șicanat și bolnav, se stinge din viață la numai 43 de ani, într-un spital din Timișoara. Este îngropat în satul său natal, la Becicherecu Mic.
S-au împlinit, așadar, 200 de ani de la ridicarea sa la Domnul. Să-i păstrăm vie amintirea, cu respectul și prețuirea cuvenite unui dârz luptător pentru libertatea și mândria identitară ale românilor din Banatul veacului al XIX-lea.
