Într-una din zile, Moartea înfășurată într-o mantie neagră, trecea printr-un sat. La poarta unei case auzi un oftat: „Of, Doamne, ce să mai fac cu ei?" Moartea, văzând-o pe femeie cu capul între palme, se așeză lângă ea pe bancă și după aceea o întrebă ce s-a întâmplat, iar femeia îi răspunse: „Sunt văduvă și am cinci copii micuți, cărora nu am ce să le dau de mâncare". „Aha, se gândi moartea; taci că am nimerit-o; îmi fac mare pomană cu ea, dacă îi voi lua măcar un copil. O mai scap de griji." Apoi zise tare: „Femeie, dă-mi un copil să-l iau cu mine! De acum n-o să-ți mai ceară de mâncare, nici îmbrăcăminte și o să poți mai ușor să-i îngrijești pe ceilalți. Dar să știi că nu ți-l mai dau înapoi".
Femeia stătu mult pe gânduri. „Bine te-ai gândit cucoană. Mă duc să-ți aduc unul".
Femeia intră în casă, dar aici nu mai merse treaba așa de repede. Văduva se uita lung la toți copiii, care dormeau unul lângă altul. Îi ridică, unul câte unul în brațe, se uita la el și apoi îl lăsa jos pe pat.
Atunci Moartea zise: „Lasă-mă să aleg eu, căci văd că nu te înduri să-i dai. Dă-mi-l p-ăsta mai mare, căci cu el cheltuiești mai mult decât cu ceilalți". „Vai, cucoană, cum să ți-l dau; el e cel mai mare și în el mi-e toată nădejdea pe viitor".
„Din partea mea poți să-l ții. Dă-mi-l pe-al doilea".
„Cum să-l dau eu pe Vasilică al meu? Numai el ne face să uităm de necazuri. Ne înveselește pe toți cu glumele lui și fără el casa ar fi pustie".
„Dacă ți-e atât de drag, zise Moartea, iaca nu-l mai iau, dar dă-mi fetița, căci după urma ei o să ai mai multe griji decât bucurii!"
„O, cucoană, ai ales pe cel mai drag copil. În curând se va face măricică și îmi va ajuta la treburile casei noastre".
„Bine, ți-o las, dacă ții la ea atât de mult. Dă-mi repede pe cel mai mic, căci până s-o face el mare, e vreme!"
„Vai cucoană, cum să-ți dau eu pe cel mai drăgălaș dintre toți copiii. Acum e întuneric, nu se vede, dar e ca un trandafir înflorit. Măcar că e numai de patru ani, dar deștept și inimos, de se miră lumea de el!"
„Mi se pare că nu ești prea zdravănă la cap, zise Moartea necăjită. Nu ne-am înțeles să-mi dai un copil? Uite îl iau pe cel mai mic, căci nu ți-e de niciun ajutor, nu e nici deștept, nici mare, ci urât și cocoșat.
„Dragă cucoană, zise mama cu ochii plini de lacrimi, e mic, e urât și cocoșat, dar bun e Dumnezeu. Se va face sănătos până va crește mare. Mie mi se rupe inima la gândul că o să mă despart de el. Nu-l dau pe Alexandru, puiul drag al mamei!"
Necăjită și înfuriată că nu a putut, cu niciun chip, să smulgă prada și că a pierdut atâta vreme de pomană, moartea văzu atunci cât de mare și puternică este dragostea mamei pentru copiii ei!
(după Părintele Cleopa)
