Într-o astfel de zi a anului 1849 se năștea, în Cârțișoara Țării Oltului și a Făgărașului, fiul de țărani iobagi Gheorghe Cârțan. Cel care, tot într-o zi de 24 ianuarie, însă a anului 1896, de ziua sa de naștere, face un popas ceva mai lung la Viena, în drumul său spre Roma. Va ajunge în capitala Italiei și a fostului mult temut și civilizator Imperiu Roman, după o călătorie cu pasul de 43 de zile. Lăcrimând de bucurie, va privi Columna Împăratului Traian, închinându-se în fața ei prin murmurarea unei sfinte rugăciuni. Iar acel „țăran-cărturar făr de carte" avea toate motivele din lume să fie evlavios, odată ajuns în fața acelui măreț monument istoric și de artă sculpturală. Auzise din guri de oameni înțelepți cum că tot românul trebuie să îi cinstească simbolurile de limbă, de credință străbună și de neam, precum o unică și sfântă icoană creștină. Apoi, tot într-o astfel de zi de 24 ianuarie, dar cea a anului 1859, va fi înfăptuită „Mica Unire", cea a Moldovei cu Țara Românească, sub sceptrul Principelui-Domnitor Alexandru Ioan Cuza.
Referitor la povestea de neuitat, asemeni unei pilde de urmat, venită din partea țăranului autodidact în ale scrisului și cititului literelor tipărite, Gheorghe Cârțan, vom spune că pe măsură ce înainta în vârstă, iar faptele sale patriotice se adunau una câte una în bogata-i biografie, consătenii Cârțișoarei îl vor numi „cărăușul peste munți cu desagi a slovei scrise românești". După ce mai-nainte i-au zis doar „bade". Și așa i-a rămas numele, transformat în renume!
Așadar, după un lung, anevoios și obositor mers pe jos în opinci, cam în mijlocul făurarului anului 1896 ajunge în capitala Italiei și a fostului Imperiu Roman. Aici, admiră sutele de imagini sculptate pe învelișul din marmură al impunătorul monument al Columnei lui Traian, reproducând legendarele fapte de vitejie a două vestite și temute armate din vremea zbuciumată a începutului celui de-al 2-lea secol al erei noastre. Cea a invadatorilor-cotropitori ai bogatelor și fertilelor pământuri ale vechii Dacii, și cea a omenoșilor și bravilor săi apărători, conduși de neînfricatul lor rege-erou Decebal. Legenda spune, iar fotografiile-document și articolele ziarelor italiene confirmă faptul cum că Badea Cârțan era îmbrăcat în haine românești din cap până în picioare: cu cioareci groși țesuți din lână albă și cu cămeșa mărunt brodată prinsă sub un șerpar zimțat și înflorat; pe cap o căciulă brumărie, de sub care peste umeri se prelingeau lungile șuvițe ale părului său castaniu și cârlionțat; în picioare ciorapi groși din lână maronie și obiele strâns-legate cu nojițe. Astfel de frumos și de voinicește arătând, nici nu-i de mirare că gardienii italieni, văzându-l culcat în cojoc pe treptele reci ale monumentului, au crezut că este un dac coborât de pe Columnă. Urmează, apoi, un alt moment emoționant și pilduitor: acela când badea Cârțan desface, în văzul sutelor de curioși, baierele desagilor săi din care scote doi săculeți țesuți de răposata sa vrednică mumă. Într-unul avea grâu românesc, iar în celălalt puțin pământ ardelenesc din grădina casei părintești. Cu căușul palmelor sale bătătorite de lucrul pământului și de grelele poveri cărate, le-a împrăștiat pe treptele Columnei.
Curioși din fire, precum le stă atât de bine ziariștilor cinstiți și omenoși, aceștia își vor informa cititorii că acel țăran român și ardelean, pe care îl văd ei plimbându-se prin Roma și seamănă leit, atât la chip cât și la port, cu oricare dac de pe Columna Împăratului Traian, a parcurs cu pasul, între 3 ianuarie și 15 februarie 1896, lunga distanță dintre Munții Făgăraș ai Carpaților Românești și Italia, trecând prin Tirolul Austriac, și că până a ajuns la Roma a rupt tălpile a trei perechi de opinci.
Facem precizarea că boierimea și mulți politicieni ai acelor timpuri nu l-au prea stimat și răsplătit nici măcar cu laude pentru irepetabilele sale fapte de patriotism, în vreme ce regele Carol I, ca și unii dintre marii intelectuali și preoți ai țării, s-au interesat de starea lui de sănătate, oferindu-i sălaj de odihnă, precum și îngrijire medicală corespunzătoare, într-o pensiune din Poiana Țapului Văii Prahoveni. Se va stinge din viață la vârsta de nici 62 de ani împliniți, în data de 7 august 1911, pe Crucea mormântului său din cimitirul din Sinaia stând gravate următoarele cuvinte: „Aici doarme Badea Cârțan, visând la întregirea neamului. Să nu-l uităm!". Așadar, ideea de unitate a tuturor românilor a fost, este și va fi un meritat și de netăgăduit ideal istoric. Deși vechi de când lumea, el avea să se contureze abia în anul revoluționar 1848, pe „Câmpia Libertății" a Blajului, ca apoi să se împlinească, la Alba Iulia, în data de 1 Decembrie 1918. Trecuseră 7 ani de la moartea vrednicului fiu de români păcurari ardeleni. Cel care, la fel ca și țăranul moldovean Moș Ion Roată, este acel țăran-plugar împătimit al idealului făuririi României Mari.
Potrivit tradiției, în cea de-a 24-a zi a lunii ianuarie, principalele manifestări ale omagierii „Micii Uniri a lui Cuza Vodă", precum și cele de cinstire a zilei de naștere a lui Badea Cârțan, sunt găzduite, prin alternanță, de așezarea sa natală, Cârțișoara, și de Sinaia, orașul mormântului odihnei sale veșnice. Aici a fost prezentă și o numeroasă delegație de săteni, însoțiți de copiii și nepoții lor școlari, precum și de primarul comunei, Sorin Cârțan, unul dintre stră-strănepoții celui sărbătorit. Împreună cu ospitalierele lor gazde, reprezentații Cârțișoarei au depus, la mormântul consăteanului lor drag, coroane și jerbe de flori, în acordurile Imnului Național al României, după care au urmat recitaluri de colinde, precum și de versuri și de cântece patriotice. Apoi, cu toții, s-au prins în melodioasa „Horă a Unirii", pe măiestrele versuri ale lui Vasile Alecsandri și pe muzica domolă a lui Alexandru Flechtenmacher, emblematica cântare patriotică fiind prezentată întâia oară la Iași, în data de 19 noiembrie 1872, în fața ochilor și a auzului unui public entuziast.
Și cu toate că de atunci și până acum au trecut mai bine de 146 de ani, cântecul moldovean continuă să încălzească, să îmbărbăteze și să îmbuneze inimile românilor din toate provinciile istorice ale Vechii Dacii, indiferent dacă este interpretat cu versurile sale înțelepte sau numai cu cuceritoarea lui linie melodică. Iar eu mă bucur, precum un copil sărman de singura lui jucărie, atunci când se aude însoțit de Imnul Național „Deșteaptă-te române". Și pe măsură ce zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă ne apropiem tot mai mult de Centenarul Unirii de la Alba Iulia, de sâmbătă, 1 Decembrie 2018, în imaginația minții mele de om bătrân văd zecile de milioane de români, din țară și de peste tot din lumea asta mare, fluturând drapelul Roșu, Galben și Albastru în acordurile acestor nemaipomenit de frumoase, de pilduitoare și de pașnice versuri și melodii!
