Așa spune o vorbă din popor, pe semne că povestea nu e doar de azi, de ieri. Și tot în popor se mai spune legat de același proces: „Schimbarea guvernanților, bucuria proștilor", adică a celor care cred că noul guvern va aduce ceva mai bun pentru ei.
Curioși să aflăm în ce notă se înscriu actualele manevre ale PSD, care ne-a exasperat pur și simplu cu schimbările de guvern, fără nicio noimă, dându-se jos unii pe alții, am luat la bani mărunți guvernarea românească de la 1862 încoace, începând cu primul guvern al României, după definitivarea Micii Uniri, căreia i-a trebuit ceva timp pentru a deveni funcțională. Ca o curiozitate amintim că primul guvern al lui Alexandru Ioan Cuza a fost instalat, după toate regulile moderne, la 1862, avându-l ca prim-ministru pe Barbu Catargiu, politician și jurnalist. Acesta a plătit cu viața curajul său, fiind asasinat doar la câteva luni. Mihail Kogălniceanu, înțeleptul vremurilor de atunci, a fost al treilea prim-ministru al Noii Românii.
Așadar, în intervalul de 155 de ani care s-au scurs de atunci și până azi, România, cea mică și cea mare, la un loc, a avut 105 guverne cu 67 de prim-miniștri. Diferența constă în faptul că unii prim-miniștri au condus mai multe guverne. Bunăoară, liberalul Ion C. Brătianu (1821-1891) a format și condus patru cabinete, iar fiul său, Ion I. C. Brătianu (1864-1927), șapte cabinete.
Luându-i drept reper, rezultă că prim-miniștri României, de ieri și de azi, au stat la guvernare, în medie fiecare, câte 2,3 ani. Fragmentând, rezultă că în perioada 1862-1914, deci până la Primul Război Mondial, durata medie de viață la guvernare a unui prim-ministru a fost de 2,3 ani, iar în intervalul 1914-1946, s-a redus la 1,4 ani. Perioada comunistă 1946-1989, a fost cea mai stabilă. Durata medie de la conducerea unui guvern al prim-ministrului a crescut la 6,3 ani, cel mai longeviv prim-ministru al României, al perioadei și al tuturor timpurilor, fiind Ion Gheorghe Maurer (1902-2000), care a ocupat funcția de prim-ministru timp de 13 ani (1961-1974).
Perioada care s-a scurs de la evenimentele din decembrie 1989 a dus, la accentuarea instabilității guvernamentale. În cei 27 de ani România a avut în funcțiune 18 guverne, în frunte cu 15 prim-miniștri, ceea ce înseamnă că durata medie de viață în funcțiea unui prim-ministru a fost de numai 1,8 ani, deci sub media tuturor timpurilor, care este, așa cum a reieșit din date, de 2,3 ani.
Schimbarea frecventă a guvernelor și a prim-miniștrilor, constituie fără îndoială o dovadă a instabilității politice. Un argument cert că lucrurile nu merg bine în societate și, ca atare, se caută soluții de ieșire din criză, fie prin remanieri guvernamentale, prin înlocuirea prim-ministrului, sau a întregului cabinet.
Să vedem, așadar, cu ce probleme majore s-au confruntat românii în devenirea lor de au trebuit să schimbe așa des guvernele și prim-miniștrii. Perioada 1862-1914 a fost, cum se spune, cea de început și una de foc. S-a perfectat unirea principatelor, s-au pus bazele statului modern, ceea cea însemnat schimbări radicale în viața societății și a instituțiilor statului (Legile lui Cuza), apoi abdicarea acestuia și aducerea la cârma țării a regelui Carol I, în 1866 (monstruoasa coaliție).
A urmat Războiul de independență de la 1877 ce ne-a adus independența de stat, și multe altele. În tot acest interval, România a crescut, s-a civilizat, a devenit stat puternic și de sine stătător. A urcat atât de sus încât în prejma Primului Război Mondial, guvernanții de atunci au fost capabili să negocieze dur cu aliații viitorul României. Ei au pretins prin tratate internaționale încheiate cu aceștia(Franța Anglia, Rusia), în schimbul aportului țarii la victoria acestora, aducerea la sânul Patriei-mame, a tuturor provinciilor românești ce au suferit secole de-a rândul oprimarea străină: Basarabia, Bucovina, Transilvania și Dobrogea. Un teritoriu și o populație care au făcut, peste noapte, România de două ori mai mare și mai puternică. Suprafața țării a crescut de la 137.903 kmp, cât avea Vechiul Regat, la 295.049 kmp, și o populație de17,4 milioane locuitori.
Perioada 1914-1945, când durata medie de guvernare a unui prim-ministru a fost de numai 1,4 ani, poate fi considerată și cea mai dramatică din istoria României moderne. Dar să nu uităm de strădaniile pentru vindecarea rănilor Primului Război Mondial, de toate demersurile pentru constituirea în fapt a României Mari (legislație, instituții noi etc), de abdicarea Regelui (1940), de guvernarea legionară, de Diktatul de la Viena (1940), de pierderea Basarabiei și Bucovinei, a 40 la sută din teritoriul Transilvaniei, de instaurarea comunismului și a ocupației sovietice. Momente grele din viața țării, cu care s-au confruntat guvernanții și politicienii noștri.
Petru Groza a fost cel de-al 46-lea prim-ministru din istoria României. Prin aportul guvernului său s-a făcut trecerea de la capitalism la socialism. Socialism, care la noi a avut două perioade de care trebuie să ținem cont: cea sovietică (1944-1963) și cea românească (1964-1989), pe care foarte mulți le confundă, de unde și o serie de interpretări greșite. În intervalul 1945-1989 România s-a bucurat de o puternică stabilitate guvernamentală, ceea ce i-a permis să elaboreze și să implementeze strategii puternice de dezvoltare (planuri cincinale), care au dus la modernizarea economiei și la creșterea nivelului de trai. În această perioadă de 43 de ani au funcționat doar șapte prim-miniștri, cu o durată medie la guvernare de 6,3 ani, iar performerul longevității celor 155 de ani este, cum am subliniat, Ion Gheorghe Maurer, cu 13 ani neîntrerupți în fotoliul de prim-ministru.
Petre Roman este cel de-al 53-lea prim-ministru al României, și cu el începe seria epocii pe care o traversăm. O perioadă stearpă în viața acestui popor, care în afară de schimbări de guverne nu are nimic semnificativ, în sensul bun al cuvântului. În perioada celor 27 de ani pe care-i analizăm pe la cârma țării s-au perindat 18 cabinete cu 14 prim-miniștri și e pe cale să se producă cel de-al 19-lea, cu al 15-lea prim-ministru. Calculând și aici, rezultă că după 1990,durata de guvernare a unui prim-ministru este de numai 1,8 ani, deci sub media întregii perioade de existență a României, iar, de notorietate este că, pe timp încă de pace, ultimele două guverne au fost schimbate la șase luni, fapt care dă generației noastre, răspunzătoare de această stare de lucruri, o notă foarte proastă. Dacă în intervalele analizate anterior au existat motivații serioase pentru frământări politice, determinate, cum s-a putut vedea, de evenimente istorice cruciale, care au dus la schimbări de guvern, ne întrebăm care este argumentul de bază al contemporanilor noștri de recurg atât de des la asemenea decizii politice? Niciunul în afară de setea de putere, de râvna de a-și împărți între ei și a digera până la final prada, care este avuția țării, capturată și pusă la dispoziția lor în urma monstruoaselor privatizări, dorința cinică de a fi stăpâni cu forța peste o țară și un popor, care-și duc traiul de pe o zi pe alta, în disprețul celor care și-au adjudecat rolul de guvernanți, dar numai pentru ei. Iar culmea este că din acea listă de găști care-și spun partide, tocmai cei care clamează că sunt mai aproape de popor, așa-zișii social democrați, sunt cei mai cinici, încercând să-și însușească nu numai averea poporului, ci să le siluiască și bruma de dreptate și libertate, militând pentru legi care să apere nelegiuirea și hoția. Căci care credeți că ar fi motivul încrâncenării pentru schimbarea legilor justiției, mai ales a celor care vizează lupta împotriva corupției, dorința de a se roti cât mai repede la guvernare, sau pentru a schimba oamenii de la timona instituțiilor, chiar și în interiorul aceleași găști, altul decât a avea accesul la resurse pentru îmbogățire personală!
Așadar, guvernul meu pleacă, guvernul meu vine, și el poartă aceeași pecetă - Liviu Dragnea! Niciodată această vorbă din popor nu a fost mai actuală ca acum, și credem că niciodată în istoria guvernelor României, politicienii vremurilor n-au tratat cu atâta dispreț și desconsiderare actul guvernării care, prin natura lui trebuie să fie, calificat, responsabil și în interes național. Dacă în decursul celor 155 de ani am enumerat succint faptele politicienilor predecesori, întrebarea care se pune este ce am putea selecta ceva bun din preocupările actualilor guvernanți ai epocii postdecembriste, și îndeosebi a celor de azi, ca să le putem justifica într-un fel existența și rostul. Lefurile și câștigurile grase ce împovărează enorm Bugetul țării, bani cu care s-ar putea construi sute și sute de km de autostrăzi, pe care, din păcate, nu le avem, și multe altele! Comentariile le lăsăm la latitudinea dumnea voastră!
