Evadarea Basarabiei, în martie 1918, din Imperiul rus, devenit imperiul roșu, sovietic, o adevărată închisoare a popoarelor, a fost considerată drept o sfidare obraznică a drepturilor ,,celui mai mare". Motiv pentru care răzbunarea acestuia a constituit o componentă politică de-a lungul anilor interbelici. Iar setea de răzbunare era camuflată cu grijă în spatele unor lozinci ,,revoluționare", de esență marxist-leninistă, despre ,,aspirațiile de libertate, progresiste ale poporului moldovenesc de a se elibera de sub asuprirea statului monarhic românesc".
Poporul moldovenesc dorea, vezi doamne, ,,reunirea cu patria sovietică". Astfel, ziua de 28 iunie 1940, când tancurile sovietice au trecut peste frontiera de stat a României, a devenit punctul culminant al acelei răzbunări, un ,,spectacol" dureros, oferit în numele ,,frăției proletare", de către ,,marele stat socialist", căruia aveau apoi să-i cadă victime Polonia și republicile baltice: Estonia, Letonia și Lituania.
Urmările dramatice și dureroase nu au întârziat să vină: trunchierea teritoriului ,,eliberat", teroarea, deportările, foametea, migrația etc. Acesta este contextul istoric real al ,,cireșarului" în prima ediție: anul 1940. Astăzi se cunoaște, cu lux de amănunte, descendența tragicului eveniment din tranzacția nelegitimă, odioasă, dintre URSS și Germania hitleristă, denumită ,,Pactul Ribbentrop-Molotov". Însă parcă persistă o doză de nesinceritate când se vorbește despre 28 iunie 1940 numai în limitele respectivului pact.
Este falsă ideea care ar vrea să ne convingă că abia conținutul documentelor secrete încheiate între Stalin și Hitler ar dezvălui esența imperială a actului din 28 iunie. Sunt prea multe elemente care ne determină să facem asemenea aprecieri. Ele ne sunt oferite de istoria relațiilor româno-sovietice de după 1918, până în pragul izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial și chiar până la actul banditesc din iunie 1940. La acestea ne vom referi, pe scurt, pentru ca cititorii să înțeleagă cum s-a ajuns la nefasta zi de vineri, 28 iunie 1940.
*
Evoluția relațiilor dintre România și URSS în perioada 1918-1940 a cunoscut momente diferite. O primă etapă a acestor relații o constituie perioada 1918-1924. Adică, de la ruperea relațiilor diplomatice dintre cele două țări și până la Conferința de la Viena, din 1924. În timpul conferinței (28 martie - 2 aprilie) sovieticii au insistat pe organizarea unui referendum în rândul populației din Basarabia, idee respinsă categoric de delegația română, motivând că statele limitrofe cu URSS, al căror teritoriu făcuse parte din vechiul imperiu țarist (Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda) s-au format cu asentimentul guvernului sovietic, fără a se recurge la referendum. Conferința s-a încheiat fără vreun rezultat pozitiv. Eșecul conferinței a tensionat și mai mult relațiile româno-sovietice. Totuși, pentru îmbunătățirea acestor relații, la Conferința de la Geneva (10 aprilie - 19 mai 1922) delegația română a propus ca statele europene să se abțină de la orice acțiune menită să încalce statu-quo-ul teritorial și politic existent. Propunerea a fost respinsă însă de Rusia.
În general, istoriografia sovietică a prezentat mereu denaturat adevărul, arătând cu degetul numai spre România, singura vinovată pentru relațiile încordate dintre cele două țări, datorită participării sale la ,,agresiunea" antisovietică. Există însă destule dovezi care atestă neparticiparea României la campania de înăbușire a revoluției sovietice. Între acestea se înscrie și declarația lui Henri Cambon, ministrul Franței la București în acea perioadă, care mărturisește: ,,Am tatonat guvernul român în vederea unui acord care, lăsând Poloniei toată libertatea de mișcare, ar invita România să se extindă de-a lungul Mării Negre. Guverul român a respins această ofertă, arătând că nu caută aventuri dincolo de frontierele sale". Același lucru reiese clar și din declarația lui V.I. Lenin, care, la 6 februarie 1921, spunea: ,,Dar au mai rămas unele state, ca România, care nu au încercat să lupte contra Rusiei ".
Unele evenimente petrecute după 1922 s-au înscris, din păcate, în această politică antiromânească dusă de Rusia sovietică, de instabilitate între Prut și Nistru. Între acestea și rebeliunea antiromânească de la Tatarbunar, din septembrie 1924, precum și crearea RASS Moldovenești din stânga Nistrului, în octombrie 1924 etc.
Cu toate acestea, datorită eforturilor de îmbunătățire a relațiilor de bună vecinătate, ambele țări au consimțit să semneze, în 1929, Protocolul de la Moscova (aderarea la Pactul Briand-Kellogg). Sovieticii au ținut însă, să precizeze și cu această ocazie, că ,,renunțarea la război nu poate însemna renunțarea la drepturile asupra teritoriului ocupat de români ".
Totuși, după 1929 a început o perioadă de îmbunătățire a relațiilor dintre URSS și România. Promotorii acestor noi relații au fost cei doi miniștri de externe: N. Titulescu și M. Litvinov. Punctul culminant al acestei perioade l-a constituit reluarea relațiilor diplomatice dintre cele două țări, în 9 iunie 1934. Dar această ,,topire a gheții" n-a ținut mult, din păcate, deoarece în URSS lucrurile au evoluat înspre o dictatură stalinistă brutală, în care s-a înscris și înlocuirea lui M. Litvinov cu V. Molotov.
După această schimbare, în relațiile cu România au început să se audă, tot mai des, pretențiile asupra Basarabiei, tonul lor devenind din ce în ce mai amenințător și mai grosolan. Înrăutățirea bruscă a relațiilor dintre cele două țări a survenit imediat după sesiunea Sovietului Suprem al URSS, din 3-10 august 1939, când Molotov a amintit că în partea de sud a țării există probleme nerezolvate, care vor fi însă rezolvate în conformitate cu interesele vitale ale Uniunii Sovietice. În martie 1940, același Molotov a abordat deschis problema Basarabiei, respectiv încorporarea acesteia la URSS.
*
Apariția pretențiilor față de Bucovina de nord, în nota ultimativă înaintată României, în seara zilei de 26 iunie 1940, i-a luat prin suprindere și pe nemți. De asemenea, în relațiile diplomatice dintre România și URSS nu se găsește niciun document prin care URSS să fi avut vreodată pretenții asupra Bucovinei de nord. În cercurile neoficiale, mai ales în Ucraina, ideea a fost însă vehiculată. Ea era întreținută mai ales de comuniștii bucovineni, ca și de cei din Basarabia, care doreau desprinderea acestor teritorii din trupul României și încorporarea lor la URSS, respectiv la Ucraina sovietică.
Se pune totuși întrebarea: de ce România a acceptat să cedeze aceste provincii istorice ale sale fără a încerca să se opună, chiar cu forța armelor, pentru păstrarea integrității sale teritoriale? Răspunsul s-ar părea să fie unul singur: Armata Română nu era pregătită pentru a face față celor 24 de divizii sovietice, sprijinite de brigăzi de blindate, care au fost concentrate spre Nistru.
Dar situația trebuie analizată și în contextul internațional al momentului. Se știe că România se bucura de garanțiile oferite de Anglia și Franța în ce privește integritatea sa teritorială. Din păcate, înainte de 26 iunie 1940, respectiv înainte de ultimatumul sovietic, aceste garanții nu mai aveau nicio valabilitate. La acea dată, Franța capitulase deja, la 22 iunie 1940, în fața Germaniei hitleriste, în timp ce Anglia, rămasă singură, făcea eforturi disperate pentru a face față unei iminente invazii a armatei hitleriste. Nici din partea aliaților săi din Mica Antantă România nu putea spera la vreun ajutor: Cehoslovacia era deja ocupată de armata germană și desființată ca stat, iar Iugoslavia se afla și ea în fața pericolului de a fi ocupată de nemți. Singurul ajutor la care ar mai fi putut spera era cel din partea Germaniei. Aceasta însă era preocupată de evenimentele de pe frontul din vestul Europei, dorind să încheie cât mai grabnic socotelile cu Franța, dar și cu Anglia. Acesta a fost și motivul pentru care, în mod cu totul neașteptat, s-a încheiat tratatul din august 1939, dintre Germania și URSS. Astfel aceasta din urmă a putut pregăti în liniște agresiunea asupra României, iar ocuparea militară a Basarabiei și Bucovinei de nord s-a putut elabora după toate regulile de război.
La 19 iunie 1940, la ora 6 dimineața, principalele unități militare sovietice destinate a lua parte la această operațiune, făcând parte din Frontul de Sud, au sosit la locul dinainte stabilit, ocupând poziții de luptă la frontiera de stat a României. Au trebuit să mai aștepte însă aproape zece zile pentru a începe operațiunile militare. Trupele sovietice au trecut Nistrul în 28 iunie, ora 14, după ce, încă din 27 iunie s-a început o puternică campanie propagandistică împotriva României. Au fost difuzate peste 60.000 de foi volate și 25.000 de portrete ale lui Stalin, Molotov, Voroșilor ș.a.
Așadar, totul a fost pregătit din timp și în mod minuțios pentru ca această agresiune să reușească, așa cum a fost pusă la cale de agresorii sovietici. Ea a avut drept rezultat dezmembrarea teritorială a României, prin ruperea din trupul său a celor două provincii istorice: Basarabia și Bucovina de nord.
(iunie 1990)
(Din volumul Basarabia iarăși și iarăși…)
