Savantul a cărui operă - spunea Barbu Theodorescu, secretar particular și biograful lui Nicolae Iorga - îmbrățișează întreaga dezvoltare a omenirii, a cărui gândire - complexă și fecundă - se desfășoară în mii și mii de titluri, pornind de la măruntul fapt al zilei, prins în articolul de ziar și ajungând până la sinteze uluitoare, de-a dreptul îndrăznețe, în care cuprinde și disecă tot ce e uman și universal, istoricul atât de prolific, fără pereche între cărturarii lumii, aparține neamului românesc și poartă numele de Nicolae Iorga."
O minte genială, istoric cu strălucitoare idei, imaginație debordantă - a fost marele învățat Nicolae Iorga, „creator al unei opere întemeiate pe o nebănuită putere de muncă, pe o extraordinară memorie, pe o adâncă pătrundere, pe jocul diabolic al comparațiilor (…), ajungând, astfel, la o amplă viziune asupra omenirii, în care a înscris viața și cultura neamului său", prin cele 1.250 de cărți și 25.000 de articole ieșite de sub pana lui Nicolae Iorga, cuprinzând intuiția omului de geniu, a gânditorului.
Acesta a fost și rămâne, în dreptul lui la veșnică memorie, drept al posterității, savantul Nicolae Iorga, mintea genială a românilor, „cel care a scris Istoria Românilor, a Imperiului Bizantin, a celui Otoman, devenind acea personalitate de seamă a istoriografiei mondiale."
Consacrat muncii fără odihnă, Nicolae Iorga cuprindea într-o cugetare: „În cetatea dreptății tale, poți fi ucis, învins, însă, nu!". A fost ucis, pentru cuvintele sale, dintr-un articol scris cândva, la 27 noiembrie 1940, dar nu a fost și învins! Deoarece recunoașterea posterității a fost acel „giulgiu de aur pe trupul celui asasinat."
A fost acel „drumeț în calea lupilor", prin operă, bunătate și frumusețe morală, însemnând calea vieții „cu sângele viu al inimii sale", al celui care, din dragoste pentru români și România, ne-a lăsat și cuvintele: „Eu nu văd decât steagul țării, și steagul țării îl apăr!".
A fost nefasta zi de miercuri, 27 noiembrie 1940. Un „Buick" negru, cu numărul „6211 - BR", cu membri ai Poliției Legionare, se îndreaptă spre vila cu un singur etaj, situata pe Calea Codrului, din Sinaia, unde, „îndepărtat de la Universitate, fără vreun motiv legal, numit profesor pe viață de o lege votată în Parlament, la cei 69 de ani, Profesorul trăia acolo fără salariu, fără pensie". Întrebat odată: „Din ce trăiți?", a răspuns doamna Ecaterina Iorga: „Dintr-o modestă sumă trimisă de doctorul Constantin Angelescu, fostul ministru al Instrucțiunii Publice. Trăim, cumpărând numai cartofi!".
Soția Profesorului tocmai citește o parte din textul unei conferințe pe care Nicolae Iorga trebuia s-o rostească la radio, amânată mereu, din varii motive. Era după Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, prin care nordul Ardealului era rupt, pentru a fi dat Ungariei horthyste și fasciste. „Voi vorbi astăzi - începea textul conferinței -, sprijinit pe tot ce mă învață trecutul, despre granița nestăpânită cu sânge de noi, neplătită cu sânge de alții, care se taie astăzi sub auspiciile unei puteri în afară de noi, cari pierdem, și în afară de cei cari câștigă...".
Apropiindu-se de soție, Ecaterina (sora marelui slavist Ioan Bogdan, a istoricului Gheorghe Bogdan Duică și a generalului Bogdan, „vlăstar al unei înzestrate familii românești din Brașov), Profesorul îi întinse o coală de hârtie, rugând-o: „Vreau să mi-o citești. Îmi place glasul tău!". Soția desfăcu coala de hârtie. Era poezia „Brad bătrân": „Au fost tăind un brad bătrân,/Fiindcă făcea prea multă umbră,/ Și-atuncea, din pădurea sumbră/Se-auzi un glas păgân://O, voi ce-n soare cald trăiți/Și ați răpus strămoșul nostru,/Să nu vă strice rostul vostru,/De ce sunteți așa grăbiți?//În anii mulți, cât el a fost,/ De-a lungul ceasurilor grele,/Sub paza crăcilor rebele,/Mulți și-au aflat un adăpost.//Moșneagul, stând pe culme drept,/A fost la drum o călăuză/Și-n vremea aspră și hursuză,/El cu furtunile-a dat piept.//Folos aduse cât fu viu,/Ci mort acuma, când se duce,/Ce alta poate-a vă aduce,/Decât doar încă un sicriu?!..."
Tăcere. Soția Profesorului a sfârșit citirea versurilor „palidă și speriată". Era, se pare. cea de-a doua poezie sumbră, scrisă în acea zi. Stătea „un munte de om lângă o movilă de deznădejde și iubire". Poezia era o presimțire!
„Echipa morții", alcătuită din profesioniști ai asasinatului, camarazi de crime ai celor care i-au ucis pe I. G. Duca, pe Armand Călinescu, vinovați și de măcelul de la Jilava, „Buick"-ul negru s-apropie de Sinaia. Profesorul, aflat la masa lui de scris, tocmai sfârșise câteva pagini pentru „Istoriologia", dorita operă a vieții sale. „Buick"-ul oprește în fața vilei din Calea Codrului. Legionarii intră în casă. „Ce căutați aici, domnilor?" - întreabă, îmbrâncită fiind, soția Profesorului, care, din prag, le adresează și el o întrebare, intuind care-i motivul prezenței lor acolo și tot ce va urma: „Ați și venit?". „Sunteți poftit Ia București, stimate domnule Profesor, pentru a da o importantă declarație...", i se spune Profesorului: „Atunci să mergem!". „Senin și liniștit", din când în când își desfăcea, aproape mecanic, nasturele de la paltonul îmblănit și scotea din haină ceasul de buzunar, pentru a vedea cât e ora. „Buick"-ul și-a schimbat, brusc, traseul. Profesorul observă: „Ați cam deviat de la traseu, drumul spre București e la dreapta, la dreapta cum sunteți și voi". Zâmbete subțiri, complice, ale asasinilor.
În „Buick" se lăsase liniștea. „Câtva timp, nimeni nu rostise nicio vorbă. Scurt dialog: „Ce făceați, domnule Profesor - întrebă unul -, când am sosit noi?". Răspunsul Profesorului: „Scriam la o Istorie Universală!". Urmă o altă întrebare: „Și unde ați ajuns?" Precizare, printr-un alt răspuns: „La Istoria perșilor... Dar voi ați venit să mă ucideți!". „Da!" - clamă unul dintre ei. Profesorul: „Păcat de tinerețea voastră!". Farurile „Buick"-ului măturau drumul, înlăturând întunericul compact. „Aici!" - strigă unul dintre însoțitori. Profesorul coborî și o ia înainte. Se oprește cu spatele la cei din „Echipa morții", se întoarce „masiv, maiestuos, sublim de liniștit, dominator" și își face cruce. Este împușcat din față: trei gloanțe în piept, unul în obraz, stânga, altul în ochi, stângul", după cum reiese dintr-un raport de constatare a morții savantului, în urma examinării medico-legale. Cine și-a permis să tragă în creierul lui, acea „metropolă cu toate ferestrele luminate"? După 1941 criminalii au dispărut, rămânând doar mărturia unui personaj, rămas în umbra istoriei, despre acea zi a ultimului răsărit de soare și a ultimului apus pentru Profesor.
27 noiembrie 1940. Profesorul s-a văzut confruntat, „nu numai cu niște profesioniști ai morții, ci și cu absurdul și cu demența criminală?". La ce s-o fi gândit, oare, Profesorul, înainte de a fi doborât de gloanțe? Poate la cugetarea: „Odată cu tine mor, încă o dată, toți morții tăi!". Poate repeta, în gând, versurile prevestitoare din poezia „Brad bătrân", bradul care, iată, este doborât de mână criminală.
A doua zi dimineața, 28 noiembrie 1940, țăranii găsesc, aproape de o margine de drum, pe o miriște din Strejnic, „cadavrul unui bătrân". „Bătrânul" de pe miriștea Strejnicului era „Doctor Honoris Causa" al mai multor universități din România și din întreaga lume, membru al Academiei Române, al mai multor academii, societăți, instituții științifice de pe mapamond, fost președinte al Consiliului de Miniștri, al Adunării Deputaților, istoricul, poetul, dramaturgul, omul politic, oratorul Nicolae Iorga, autorul numeroaselor cărți, precum „Istoria literaturii românești", „O viață de om, așa cum a fost", „Oameni care au fost". Savantul care a ținut cursuri la Sorbona, a înființat Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, a editat și a condus reviste, printre care „Neamul românesc" și „Sămănătorul", cel care a înființat „Casa Romena" de la Veneția, savantul pentru totdeauna așezat în galeria de onoare a Neamului.
„Avea încă ochii deschiși. Erau, însă, ochi senini, așa cum numai el știa să-i aibă, și o expresie de nedescris". Trupul Profesorului este transportat la Cimitirul Bellu din București, pentru a fi înmormântat. Criminalii amenință că vor trage, cu mitralierele, în cortegiul funerar. În ciuda amenințărilor, bucureștenii îl conduc, în număr mare, pe ultimul drum, iar „în 47 de puncte ale globului pământesc a fost coborât drapelul în berna".
La 27 noiembrie 1940, criminalii Poliției Legionare au stins flacăra unei minți geniale!
Oare care a fost mobilul oribilei crime? Să fi fost un articol din „Neamul românesc", legionarii condamnându-l la moarte, încă din anul 1934? Să fi fost chiar mâna lungă a lui Hitler? Dintre făptuitori, doar unul singur a fost arestat, repede achitat și eliberat. Restul? Judecați în contumacie și condamnați la moarte, se aflau deja departe, la adăpost, scoși din țară cu identități false, în uniforme ale Gestapoului. „Supravegheat pe față sau pe ascuns de legionari", personalitate excepțională, Profesorul a fost un „sacrificiu pe altarul destinelor noastre". El, Profesorul, formulase, de fapt, sintagma „stat național unitar", convins că „morile lui Dumnezeu macină încet, dar sigur". Doar Profesorul putea spune: „Nu văd în moarte nici groapa de umbră a mormântului, nici poarta de lumină deschisă asupra cerului: nu văd, nu vreau să văd decât clipa supremă a judecății proprii asupra felului cum ți-ai pus puterile în serviciul umanității. Dacă răspunsul este mulțumitor, poți să adormi pentru totdeauna".
Tocmai în fața acestei profesiuni de credință vom încheia aceste rânduri, cu acele cuvinte dintr-o cugetare a Profesorului: „Recunoașterea posterității - un giulgiu de aur pe trupul celui asasinat!".
