Dacă în ultima decadă a lunii decembrie 1989 în România ar mai fi existat structuri statale viabile, cele atunci petrecute ar fi fost definite drept terorism de stat. Cum, însă, structurile de putere fuseseră dizolvate, rămâne ca evenimentelor sângeroase ale căror cauze și origini nu au fost, încă, explicate, să le asemuim terorismului iacobin caracteristic Revoluției Franceze de la 1789.
În epicentrul evenimentelor din decembrie 1989 s-au aflat, afimându-se într-o manieră cu totul aparte - onestă, loială națiunii și devotată României - doi soldați de excepție și bravi fii ai poporului român: generalii Iulian N. Vlad și Ștefan Gușă. Eforturile celor doi generali au fost, însă, zădărnicite, iar ei scoși rapid din derularea evenimentelor pe care le-au făcut posibile, dar pe care le-au condiționat de absența oricărei intervenții militare străine. Despre rolul acestor două personalități militare - irevocabil intrate în istorie - există abordări și abordări. Mai bine spus tentative, nu demersuri elaborate. Nicio abordare nu a fost semnificativă sub raportul calității faptelor relevate și, pe cale de consecință, în imposibilitatea de a lămuri mari și numeroase necunoscute. În ambele cazuri, intenționat sau nu, dar rezultatul a fost trimiterea în limita derizoriului și a locului comun, au prevalat speculațiile cu semnificații de senzațional ieftin.
Luările de poziție publice ale celor doi generali - în măsură să conducă la adevăruri faptice, mai cu seamă din partea generalului Vlad, observator al evoluțiilor internaționale anterioare și concomitente evenimentelor - au fost drastic cenzurate de interese de oportunitate politică, dar și de excepționale rațiuni de securitate personală. Lista deceselor suspecte a unora dintre cei care au avut legătură cu resorturile secrete ale evenimentelor din decembrie 1989 este consistentă, iar generalul Vlad a avut parte de cel puțin opt atentate, unele eșuate, altele întrerupte.
Firul vieții generalului Ștefan Gușă a fost frânt, puțin spus în împrejurări suspecte, la vârsta de 54 de ani. El nu a fost lăsat nici măcar să-și împlinească - la timpul potrivit - o îndatorire de conștiință față de generalul Vlad, aceea de a-și face necesarele depoziții în procesele ce i-au fost regizate acestuia din urmă de către profitorii loviturii de stat militare, care i-au ordonat condamnarea, fără a se fi putut proba vreunul dintre capetele de acuzare.
Suntem în măsură să afirmăm, așa cum de altfel au constatat și numeroși observatori, inclusiv externi, că fără câteva decizii ale generalului Vlad, cursul evenimentelor din decembrie 1989 putea lua o turnură periculoasă pentru existența statului național unitar român, deoarece premisele unui război civil fuseseră create, iar intervenția externă era pregătită și accepată.
Dintre șefii de state străine, cei mai convinși de existența premiselor războiului civil, evident pe măsura cu care știau că le-au pregătit, ori acceptat și-au manifestat îngrijorarea George Bush, Francois Mitterand și conducerea Ungariei. George Bush i-a confirmat lui Gorbaciov acceptul intervenției, Mitterand a aprobat deplasarea, anticipată în raport cu evenimentele, a unei unități de elită a forțelor speciale de acțiune externă (n.n. prin „acțiune externă" se desemnează insurgențe, lovituri de stat și alte operațiuni clandestine pentru promovarea intereselor statului francez) la frontiera Ungariei cu România, dar și la Ruse (Bulgaria).
Nu întâmplător, ministrul ungar al Apărării a fost și primul ofertant al „ajutorului militar".
Nu întâmplător, Bernard Kouchner (*) se afla la București, din seara zilei de 22 decembrie 1989, însoțit de... trei lunetiști din forțele speciale ale spionajului francez.
Nu întâmplător, de la Moscova se solicita confirmarea, de către șeful Marelui Stat Major al Armatei, intervenției militare solicitate de factorul politic.
Informațiile privind provocările, alarmele false și diversiunile veneau telefonic, în cascadă, toate sugerând apropierea unui prag critic și iminenta angajare în luptă cu un inamic, deocamdată, invizibil. Era suficient ca cei provocați să fi scăpat, din imprudență, un singur foc de armă. Dezastrul nu mai putea fi oprit.
Chiar și după aproape trei decenii, nu puțini sunt cei care nu au înțeles câtă capacitate de decizie și hotărâre de acțiune s-au aflat sub aparenta pasivitate și indecizie a generalului Vlad. Multora li se pare inexplicabilă tăcerea sa, deoarece este personalitatea care, deși știe cel mai mult și mai exact, a vorbit cel mai puțin, extrem de prudent, evitând luările publice de poziție, cu excepția celor dictate de interese ale justiției (campania de acuzații publice cu caracter penal explicit lansată de Siviu Brucan).
Generalului Iulian N. Vlad i-au fost intentate trei procese. Toate trei bazate pe capete de acuzare false și cu sentințele prestabilite, fapt asumat ulterior chiar de către președintele completului de judecată, după cum va reieși din volumele „Iulian Vlad -Confesiuni pentru istorie". Aceste procese sunt, într-un fel, o parte a prețului consacrării generalului Vlad în istorie. Așa cum a fost consacrată o importantă galerie de oameni de seamă ai lumii și ai popoarelor lor, condamnați să piardă și să sacrifice totul.
*) Cofondator al Médecins Sans Frontières (MSF) și Médecins du Monde ( viitor ministru al sănătății și acțiunilor umanitare în guvernul francez prezidat de Pierre Beregovoy, ministru al afacerilor străine și europene în guvernul Francois Fillon, reprezentat special al secretarului general al O.N.U. pentru Kosovo, între anii 1999-2001)
Alocuțiune prilejuită de lansarea volmului „Iulian N. Vlad - Confesiuni pentru istorie" , Târgu-Mureș, 27 ianuarie 2018
