O femeie credincioasă care se ruga mereu, s-a gândit într-o zi: ce-ar fi să-și numere rugăciunile? Și pentru a ține minte numărul rugăciunilor, a apelat la o metodă simplă. De fiecare dată când se așeza în genunchi la rugăciune, punea într-un coș o nucă. Era stăpâna unei livezi cu nuci, așa că avea la îndemână multe asemenea fructe cu care să-și țină socoteala rugilor.
Cu timpul, femeia a umplut mai multe coșuri în urma rugăciunilor sale. Era foarte mândră când le privea. Era dovada credinței ei arzătoare.
Într-o noapte, însă, a visat un înger care i-a spus să schimbe metoda. Când avea să spună o rugăciune, să spargă o nucă din cele adunate, dar să înceapă cu coșul pe care l-a umplut cel mai de demult. Femeia a luat cuvintele îngerului ca pe sfatul lui Dumnezeu și a făcut întocmai. Numai că, nucile pe care le spărgea erau toate seci!
Atunci și-a dat seama, sărmana de ea, că timpul lăsase fructele fără miez, și a înțeles că același lucru se petrecuse și cu rugăciunile ei spuse doar pentru a fi contabilizate.
Pericolul acesta îl paște, nu-i așa, pe orice om care pune mai mare preț pe formă decât pe fond.
