Ieșim din cămașa iernii, ajustându-ne cămașa unui alt anotimp care vrea să-și lipească fruntea de soare. Numai că, spune Poetul, cel pornit în soartă în zi de 14 februarie, amândouă sunt rupte; țintite de ochii de lup. Și atunci, cât de multă ar trebui să fie jertfa sângelui și cât ar trebui să viețuim în lacrimă ca să biruim fiara, să nu mai ne zbatem atât de singuri și atât de la marginea lumii.
Ne ridicăm privirile dinspre Cartea poetului, așezată în Cartea lumii, spre clipa cea repede a trupului în care sufletul e tot mai mic și mai neînsemnat, prins în nevolnica turmă care-l pierde pe Dumnezeu. O apetență pentru amnezie îi ia sufletului strălucirea, la fel lipsa de discernământ și așezarea în neant a valorilor noastre spirituale. Știm totul despre Războiul stelelor, dar mai puțin despre cei care, cu mâinile pe plug, întregi la cuget, tot mai puțini, caută, AICI, cale de mers neîmpleticit. Voitorii de rău stau cu regele la masă într-un timp când onoarea e ostilă sufletului, când amatorismul și abuzurile sunt aplaudate la scenă deschisă în ceremonii de staniol, când prindem rădăcini în zădărnicii și iluzii deșarte. Am uitat de cei care ne îndemnau să îmbolnăvim lumea cu neliniști creatoare, nu s-o însănătoșim cu nimicuri și izbeliști.
„Și ce capăt o să aibă astă comedie lungă?"
Întrebarea e un vers din manuscrisele lui Eminescu, pagini-catapetesme, lămurindu-ne că viața nu va fi și înaintare dacă e invadată de îndoială și rătăcirea gândului. Eliberarea din rău trece și prin Cartea Poetului. Psalmii lui David l-au eliberat pe Saul din duhul cel necurat. Stropi-mă-voi cu isop și mă voi curăți.
Așadar, revenind, anotimpul ce mijește, cu cămașa lui de iarbă, în încercarea de a-și rezima creștetul de cer, are nevoie de pământ reavăn. Ori e atât de sec, împietrit, zdrențuit, pământul, Nu mai avem mori, consemna Poetul zilei de 14 februarie, mori de apă, căci ni s-a luat apa, ni s-a răpit râul și grâul și unul din picioarele mesei este piciorul lui Iuda. Îi era rușine Poetului, după cum mărturisește, să ocolească acest adevăr: Trebuie să spunem adevărul așa cum ne-am ruga lui Dumnezeu.
Căutătorul de adevăr, la Chișinău printre străini, la București printre înstrăinați, e un Ulisse deznădăjduit, trecându-și deznădejdea în cântec, ca o răzbunare a adevărului pe neadevăr, a frumuseții pe urâțenie. În poemul Urcarea la cer îi adresează Creatorului ruga reordonării lumilor. Va descoperi, precum Lucian Blaga, că lumea poate fi o cântare, că Patria de jos, a suferințelor din nedreptate, mai poate fi apărată prin Patria de sus, în nemărginirea lui Dumnezeu, luminând pecețile ființei; căci acolo se aude sunând / ora clară a dimineții.
Cel care mărturisește astfel ar fi împlinit 83 de ani.
Ce tânăr ar fi Grigore Vieru la 83 de ani! Un Ulisse care și-a pierdut patria în propria patrie, căruia vrăjmașii i-au spart ferestrele casei, dar nu i-au putut sparge cerul din fereastră. Ithaca, în discordie, nu-l recunoaște.
După ce Gheorghe Șincai a plecat, pe jos, de la Blaj la Cluj, cerând aprobare pentru publicarea Hronicului, spunându-i-se de către voitorii de rău că opera la care a lucrat 36 de ani este vrednică de a fi aruncată în foc, i s-au pierdut urmele; cărturarul rătăcind aidoma lui Avram Iancu în taina munților. Grigore Vieru, un Ulisse pe care Ithaca nu-l întâmpină, ia și el calea rătăcirii, numai că în taina unui cântec șoptit al armoniilor Totului din Patria de sus, unde rana se vindecă și unde se scrie istoria Luminii și a Învierii. Grigore Vieru și-a scris opera și ne-a dat-o spre veghe, ca fiind prelungire în Dumnezeu.
