Odată, un băiat se uita cum o viespe încearcă să rupă pânza unui păianjen, căci se încâlcise în ea, iar un prostănac care trecea pe acolo, se apucă să tragă viespea din pânză de mila păianjenului, care avea să-și vadă casa distrusă. Dar viespea, drept mulțumire, îl înțepă pe prostănac, făcându-l să rămână și mai prost de nedumerire și durere. Băiatul zâmbi și în sinea lui se gândi că și viespea, și păianjenul, și prostănacul țin umbră pământului degeaba. Dar, într-o bună zi, când băiatul fu luat la goană de alți băieți mai voinici ca el pentru nu știu ce poznă pe care o făcuse, se ascunse într-o peșteră. Tocmai atunci, un păianjen mare își lăsă pânza în fața intrării în peșteră. Trecând pe acolo, celorlalți băieți nu le trecu nici prin gând că cel urmărit s-ar fi putut ascunde în peșteră, deoarece pânza era neatinsă. Amintindu-și băiatul de ceea ce văzuse cu câtva timp în urmă, își schimbă părerea: „De ceilalți nu spun nimic, deocamdată, dar văd că păianjenul, uneori, poate fi de folos omului."
Altădată, băiatul se pomeni fugărit de un slujitor împărătesc. Dar chiar în clipa când omul întinse mâna să-l prindă, o viespe îl înțepă atât de tare, încât își trase brațul și, văicărindu-se de durere, îi dădu răgaz băiatului s-o poată lua la sănătoasa. „Văd că și o viespe îți poate fi cândva de folos", gândi băiatul. Trecu vremea. Băiatul era numai bun de însurătoare. Și tatăl lui găsi o fată bogată, da tare urâtă. În schimb, feciorul era îndrăgostit de altă fată, nu prea bogată, dar frumoasă foc. Se tot gândea băiatul cum să facă să scape de necaz și într-o zi îi zise tatălui său: „Mă duc acasă la mireasa pe care mi-ai ales-o dumneata!". Se duse, într-adevăr, acasă la viitorii socri, dar făcu pe prostănacul în fața lor. Dădu niște răspunsuri care mai de care mai prostești. Că până și fata, cât era ea de urâtă, nu mai căzu la învoială
să-și împartă viața cu un prostănac ca el, după cum se dovedi a fi în fața ei. Așadar, băiatul scăpă cu fața curată și se convinse că, la urma urmelor, și un prostănac poate fi de folos!
