Constantin Brâncuși, „Părintele sculpturii moderne", s-a născut în 19 februarie 1876, în Hobița Gorjului, într-o familie de moșneni cu șapte copii.
Rămas orfan de tată, a plecat din sat, împins de sărăcie, ca să-și găsească norocul în alte locuri. A fost băiat de prăvălie la Târgu Jiu, Slatina și Craiova.
La Craiova, feciorul Brâncuși a confecționat o vioară care i-a schimbat destinul, căci vioara i-a adus o bursă la Școala de arte și meserii, clasa de „tâmplărie artistică", din Craiova. Absolvind această școală în 1898, și-a vândut sfoara de pământ, moștenită de la părinți și s-a înscris la Școala de Arte Frumoase din București. Aici a realizat „Ecorșeul" (un nud jupuit și colorat, realizat de prof. D. Gerota). La București a realizat unele busturi, printre care și cel al generalului dr. Carol Davila, așezat în fața Spitalului Militar din București.
Avid de noi cunoștințe și experiențe artistice, în 1904, Brâncuși a pornit, pe jos, spre Paris, luând cu el „Proverbele românilor", 10 volume, culese de Iuliu Zanne.
Această comoară spirituală a devenit „izvorul filosofiei și moralei lui Brâncuși", care s-a considerat mereu „un prinț-țăran".
În drum spre Paris, a vizitat muzee de istorie și artă, din Occident.
S-a înscris la Școala de Arte Frumoase din Paris. Din 1906, a primit o bursă de la Ministerul Instrucțiunii și Cultelor, pentru continuarea studiilor.
L-a refuzat pe A. Rodin de a lucra în atelierul acestuia.
Atunci, Brâncuși își căuta drumul propriu în sculptură „ca să facă din sculptură filozofie".
El căuta „esența formelor", care să exprime „frumusețea naturală".
În răstimpul 1906-1909, Brâncuși și-a găsit drumul propriu în sculptură, vizibil în „Rugăciunea (1907), „Sărutul" (1907) și „Cumințenia pământului" (1909).
În aceste lucrări, Brâncuși a creat un nou limbaj în sculptură, prin metoda esențializării, dusă până la granița dintre figurativ și abstract.
„Sărutul" exprimă începutul continuității vieții, „Rugăciunea" exprimă extazul suferinței, iar „Cumințenia pământului" fecunditatea feminină.
Acestora le-a urmat: „Muza adormită", „Narcis", „Portretul principesei X", „Prometeu", „Măiastra" (1912), „Domnișoara Pogany" (1913) - frumusețea feminină în 17 variante, „Noul născut", „Prințesa X Bonaparte", „Începutul lumii", „Leda", „Negresa blondă", „Peștele", „Foca", „Pasărea în văzduh", „Pasărea în spațiu", „Broasca țestoasă", „Cocoșul salutând soarele" ș.a.
Câteva lucrări în lemn: „Fiul risipitor", „Himera", „Vrăjitoarea", „Adam și Eva", „Socrate", „Regele regilor" ș.a.
Pentru cinstirea eroilor căzuți la Jiu, în 1916, Brâncuși a realizat, în anii 1937-1938, Ansamblul monumental de la Târgu Jiu, format din „Coloana fără sfârșit" (din fontă, 29.33 m), „Via Sacra", „Poarta sărutului", „Aleea scaunelor" și „Masa tăcerii", structurate pe ideea mitului călătoriei, a drumului vieții.
La plecarea din țară, Brâncuși ar fi spus: „Nici nu vă puteți da încă seama de ceea ce vă las eu vouă", fără a fi acceptat vreun onorariu pentru ce a realizat la Tg. Jiu. În 1974, W. Tucker scria admirativ: „Ansamblul de la Târgu-Jiu rămâne singura sculptură a vremurilor moderne care se poate compara cu mărețele monumente ale Egiptului antic, ale Greciei și ale Renașterii" (C. Zărnescu), Herbert Read afirma că „Trei pietre de hotar măsoară, în Europa, istoria Sculpturii: Phidias-Michelangelo-Brâncuși" (C. Zărnescu), care a publicat cele 254 de aforisme ale lui Brâncuși. Brâncuși a fost un sculptor-filozof
și-un mare autodidact care-i prefera pe Platon și Millarepa. În pofida multor dificultăți ale vieții, Brâncuși declara adesea: „Viața mea a fost o succesiune de miracole". Ea s-a sfârșit în 16 martie 1957 și a fost înmormântat în Cimitirul Montparnasse, din Paris. Atelierul său și lucrările aflate în atelier sunt expuse în două săli ale Muzeului de Artă Modernă din Paris. Statul comunist din România i-a refuzat atelierul și sculpturile din el, considerându-l pe Brâncuși artist decadent.
