În anul revoluționar 1848, partea de peste Carpați a trupului vechii Dacii a fost prezentă în aceeași acțiune pentru independență și neatârnare ca și în Transilvania. Transilvania a primit pe frații de peste Carpați, ocrotind și ajutând pe toți aceia care au vrut binele întregii națiuni. <<Transilvania este leagănul românismului>>, spunea acad. Const. C. Giurescu, și de aceea orice prunc al Patriei strămoșești cinstește acest leagăn, iar atunci când vestea eliberării și înlăturării legilor de asuprire înfierbântase sângele românilor din Țara Românească și Țara Moldovei, românii transilvăneni, nesocotind chingile în care erau ținuți și nevoind să mai vadă și să audă, ca și Ulise, sirenele asupririi, strigau hotărâți: VREM SĂ NE UNIM CU ȚARA.
Cei peste 60.000 de români, chemați de glasul conștiinței strămoșești, în 1848, pe Câmpia Blajului, numită de atunci Câmpia Libertății, au trăit cu adevărat viziunea din 1600, când aici, în țara lor și țara noastră, la Apulum, Alba lulia, Mihai Vodă Viteazul se intitula: <<Domn al Țării Românești, al Moldovei și al Ardealului iată pohta ce-am pohtit...>> (iată o dorință împlinită). Așa cum erau prezenți mari dregători din cele trei țări românești la cel mai mare eveniment național de până atunci, acum, la Blaj, erau prezenți capii revoluției de la 1848, din cele trei țări românești, încât evenimentul a căpătat semnificația unei reuniuni a revoluționarilor români de pretutindeni. <<Un popor întreg, de același port și de aceeași limbă, nota Alecu Russo, sta măreț în lumina soarelui...>>. În această adunare de pe Câmpia Libertății, reprezentantul Țării Românești și capul revoluției pașoptiste, Nicolae Bălcescu, a văzut preludiul României unitare și i-a întărit convingerea că <<mântuirea de orice domnie străină>> nu se va putea realiza decât prin <<unitatea națională>>, ceea ce s-a desăvârșit abia la 1 decembrie 1918.
Vasile Alecsandri, poetul libertății, frăției și independenței românești, cu ocazia aceluiași eveniment, releva aceleași sentimente de emoție la gândul viitoarei patrii a tuturor românilor: <<Bărbăția și unirea între voi de-acum domnească Și strigați în libertate: România să trăiască>>. Acel răspicat <<vrem să ne unim cu Țara>>, care a răzbătut văzduhul Blajului, exprima dorința și nădejdea cea mai mare ce nu putea să nu impresioneze adânc pe toți cei de un neam și de o lege. Pastorul Șt. Ludwig Rott scria: <<fâlfâirea steagului (tricolor) deși nu se vede de la Dunăre, este simțită de inima tuturor românilor>>.
Alcătuirea proclamației a fost făcută de revoluționarii celor trei țări românești, iar formularea celor 16 puncte aparține lui Timotei Cipariu, primul din cei 10 secretari ai adunării. Programul s-a închegat treptat și a călăuzit pe românii transilvăneni în tot cursul evenimentelor din 1848-1849. Această proclamație formulată de Simion Bărnuțiu, la 12 martie, cerea tuturor românilor transilvăneni să se ridice la luptă pentru recunoașterea lor ca națiune politică, pentru convocarea unei adunări naționale proprii și pentru desființarea iobăgiei. În acest sens, revoluția din 1848 din Transilvania era o urmare firească a Răscoalei de la Bobâlna (1437-1438), a Răscoalei din 1784 a lui Horia, Cloșca și Crișan (<<rex Daciae>>), așa cum în Țara Românească primăvara pașoptistă fusese pregătită de Revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821). Ideea-flacără era acum <<unirea tuturor>> românilor de peste Carpați. Proclamația spunea un NU categoric hotărârii luate de revoluționarii maghiari, în rândurile cărora predominau elemente ale nobilimii mici și mijlocii, care, la 18 martie, în <<Dieta de la Pojon>>, decretaseră <<unirea>> Principatului Transilvaniei cu Ungaria (decret sancționat de împăratul Ferdinand I al Austriei). Decizia Dietei maghiare a fost adoptată împotriva voinței românilor ce formau marea majoritate a populației Transilvaniei. <<Națiunea română, arăta S. Bărnuțiu, a fost scoasă din toate funcțiile înalte ale țării>> și <<dacă, totuși, a voit să le aibă, i s-a cerut să-și părăsească naționalitatea de credință (...). Acum este ziua învierii (...). Să dezlegăm lanțurile milenare ale națiunii române, pentru ca să se ridice din pulbere și să viețuiască viață veșnică>>. Adunări ale românilor au avut loc în cele mai importante centre transilvănene: la Târgu-Mureș, la Cluj, la Mediaș etc.
Revendicări asemănătoare cu cele de la Blaj au fost formulate, de asemenea, și de reprezentanții românilor bănățeni, printre care Eftimie Murgu - la adunarea de la Lugoj (3 mai), cât și la Congresul bisericesc de la Timișoara ș.a. Toate aceste dorințe au fost, însă, sfidate de oficialitățile străine duhului blând al pământului transilvănean. La 17 mai, Dieta, întrunită la Cluj, a decretat și ea <<unirea>> Transilvaniei cu Ungaria și s-a trecut la represalii contra celor care nu o acceptau. Acest act a avut urmări grave asupra desfășurării ulterioare a evenimentelor din Transilvania. În asemenea situație, revoluționarii români și-au reafirmat programul în cadrul celei de a treia adunări de la Blaj, din luna septembrie, unde s-a adoptat o nouă rezoluție de protest împotriva <<uniunii>> cu Ungaria. Susținerea revendicărilor românilor, cât și nerecunoașterea <<uniunii>>, au format și obiectul memoriului înaintat de către fruntașii transilvăneni Parlamentului ungar, la 14 septembrie 1848; aceleași probleme au fost reluate în alte două memorii din februarie 1849, printre care și petiția națională din 13 februarie, adresată împăratului, și în memorandumul delegației române, adresat guvernului ungar, la 22 februarie.
Toate intervențiile și cererile românilor din Transilvania au rămas fără răspuns. În Țara Românească și Moldova, datorită intervenției străine, s-au dizolvat grupurile revoluționare, membrii lor au fost împrăștiați și exilați, dar flacăra revoluției nu s-a stins. Pentru apărarea drepturilor lor naționale înscrise în Petiția de la Blaj, românii transilvăneni au fost siliți să ia armele și, sub conducerea lui Avram Iancu, au transformat Munții Apuseni într-o cetate a independenței și a apărării ființei lor naționale. Într-adevăr, cu Petiția națională de la Blaj, ne aflăm în fața unui adevărat program al Revoluției de la 1848, din România. Un program al națiunii române, conștientă de sine însăși și hotărâtă să-și ia soarta în propriile mâini.
