„Acolo unde-s nalți stejari, / Și cât stejarii nalți îmi cresc / Flăcăi cu piepturile tari, / Ce moartea-n față o privesc; // Acolo, unde-s stânci și munți, / Și, ca și munții, nu clintesc / Voinicii cei cu peri cărunți / În dor de țară strămoșesc; // Acolo unde-i cer senin / Și ca seninul cer zâmbesc / Femei ce poartă, l-al lor sân, / Copii ce pentru lupte cresc; // Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc! / Acolo eu să mor aș vrea, / Acolo vreau eu să trăiesc! // Acolo unde întâlnești, / Cât ține țara-n lung și-n lat, / Bătrâne urme vitejești / Și osul celor ce-au luptat; // Și unde vezi mii de morminte, / Sub care-adânc s-au îngropat / Mulțime de oștiri dușmane, / Ce cu robia ne-au cercat; // Și unde dorul de moșie / Întotdeauna drept a stat, / Și bărbăteasca vitejie / A-mpodobit orice bărbat, //…// Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc! / Acolo eu să mor aș vrea, / Acolo vreau eu să trăiesc!".
Nemuritoare, superbe versuri, emoționante, pline de acel suflu patriotic. Ele aparțin marelui poet, azi, și el aproape uitat, Ioan Nenițescu, poetul din Patria „nalților stejari", acolo unde se nasc „flăcăi cu piepturile tari", care „ca munții nu clintesc". Acolo-i țara cu „mii de morminte", purtând „bătrâne urme vitejești".
O poezie a „dorului de moșie" a românului, moșie căreia, înaintașii, urmașii lui, cărora de când se știe existența noastră, li s-a alăturat și creatorul anonim, i-au dedicat strălucire de gând, înălțându-i pe bărbații viteji ai acestui neam.
„Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere", îi cinstea, închinându-le versuri, spre neuitare, în „Epigonii", Înaltul Domn al Poeziei și al Limbii românești - Mihai Eminescu. În ale noastre „cetăți gânditoare", creatorii acestui neam, au conceput importante puncte de reper spre locul însemnat în poezia românească, contribuind la punerea temeliei literaturii noastre, dând expresie momentelor naționale, plecând, încă din vechime, dinspre necunoscuții poeți ai începuturilor. Destul ar fi să ne gândim la acei autori anonimi care, cu gândurile, cu trăirile, dar și cu talentul, ne-au lăsat și versurile unor cântece nemuritoare: „Munților cu creasta rară, / Nu lăsați țara să piară!"; „Noi suntem români, / Noi suntem români, / Noi suntem aici pe veci stăpâni". Chiar și acea din totdeauna nevoie de unitate, de solidaritate, pentru înfăptuirea așteptatei Uniri: „Unde-i unul nu-i putere / La nevoi și la durere, / Unde-s doi puterea crește, / Și dușmanul nu sporește!", când „amândoi avem un nume", în Ardeal și peste Carpați, și „o soartă-n lume". Și, mai ales, „Nu uita că ești român, / Că rădăcina ta, de veacuri, / Stă înfiptă în ogor, / Și n-a putut să-o rupă / Niciun vifor trecător".
Poetul ardelean Octavian Goga, dincolo de „zbuciumul tragic" al poeziilor lui, dar și al tuturor românilor ardeleni, ne lasă acea „cântare a pătimirii" asupriților din Transilvania, prin sensibilitate lirică, mișcat de acel duh lăuntric, cânta durerile ardelenilor. „La noi sunt codri verzi de brad / Și câmpuri de mătasă, / La noi atâția fluturi sunt / Și-atâta jale-n casă. / Privighetori din alte țări / Vin doina să ne-asculte, / La noi sunt cântece și flori / Și lacrimi multe, multe... // Pe boltă, sus, e mai aprins, / La noi, bătrânul soare, / De când pe plaiurile noastre / Nu pentru noi răsare... / La noi de jale povestesc / A codrilor desișuri / Și jale duce Mureșul, / Și duc tustrele Crișuri. //…// Și fluturii sunt mai sfioși, / Când zboară-n zări albastre, / Doar roua de pe trandafiri / E lacrimi de-ale noastre. / Iar codrii, ce-nfrățiți cu noi, / Își înfioară sânul, / Spun că din lacrimi e-mpletit / Și Oltul, biet, bătrânul... //…// Avem un vis neîmplinit, / Copil al suferinții, / De jalea lui ne-au răposat, / Și moșii, și părinții... / Din vremi uitate, de demult, / Gemând de grele patimi, / Deșertăciunea unui vis / Noi o stropim cu lacrimi." Era visul acela „neîmplinit", de-a cărui jale „au răposat, /Și moșii, și părinții", era „deșertăciunea unui vis", „stropit cu lacrimi". Un vis care se va împlini, și pentru autorul „Bisericuței din Albac", la 1 Decembrie 1918, când acel brâu de sânge și de lacrimi a dispărut în istorie, încetând să ne mai doară.
Iar dacă „partea noastră de veșnicie este limba - spune poetul - frate basarabean, Nicolae Dabija -, limba sfântă, care „leagă, prin sânge, pământul de popor", în puritatea lacrimei înmugurind, luminând o zare a începuturilor, rouă în potirul Domnului ne-a lăsat, prin acel Testament-îndemn și Ienăchiță Văcărescu: „Urmașilor mei, Văcărești, / Las vouă moștenire / Creșterea limbei românești / Și-a patrie cinstire."
Pe vremea în care se auzea „plângerea-n Carpați", în Ardealul frământărilor istoriei, George Coșbuc își apăra, în vremuri triste, „Graiul Neamului": „Dar nestrămutați strămoșii / Tot cu arma-n mâini au stat: / Au văzut și munți de oase, / Și de sânge râuri roșii, / Dar din țara lor nu-i scoase / Nici potop și nici furtună. / Graiul lor, de voie bună, / Nu l-au dat! // …// Repezi trec, ca vifor anii, / Ispitind puterea ta, / Neam român! Cu ură mare, / Vor căta mereu dușmanii / Graiului român pierzare; / Dar să piară ei, cu toții: / Nu l-am dat, și nici nepoții / Nu-l vor da!".
Iar când dușmanul, mereu cu ochii pe Ardeal, la 30 august 1940, prin Diktatul de la Viena, ne fura o parte din Ardeal, patrioții români, oștenii cu arma în mână, jurau că îl vor întoarce Patriei Române: „Dac-am plecat, Ardealule, din tine, / Nu-i vina noastră, iarăși vom veni, / N-am fost învinși și nu vom fi nici mâine, / Când ceasul biruinței va sosi. // Aveam o țară mândră, / Avem și iarăși vom avea. / Dușmanul care astăzi râde / Va tremura privind la ea. // Noi te iubim că tu ai fost al nostru / Și viața pentru tine ne-am fi dat, / Dar prin dictatul rușinos și monstru, / Horthyștii-au reușit de te-au furat. // De-atunci, din depărtări privim spre tine / Și plângem, jalnic, chinul tău amar, / Când știm că frații cei rămași în tine / Sunt torturați de un popor barbar. // Te vom lua, că tu ești doar al nostru, / Lăsat, pe veci, de daci și de romani, / Te-am moștenit de la strămoșii noștri / Și nimănui nu te-om lăsa în dar. // Vom trece iar pe vechea frontieră, / Dreptatea noastră e stăpână-acum, / Prin vijelii și foc de mitralieră, / Armata noastră își va face drum. // Credință-n Domnul și mereu 'nainte, / Să cucerim ce-avem de cucerit!/ Ardealul nostru e o țară scumpă, / Sălaj, Bihor și Clujule iubit!".
Înzestratul poet Mircea Dem. Rădulescu, striga, când ne era furat Ardealul, în mână cu sabia istoriei rezistenței românești: „Al nostru e: pământ din vechi pământ / Și sânge din latinul nostru sânge, / E trup și os din osul nostru frânt, / Un dor avem în el și cel mai sfânt; / Nici iadul astăzi nu ni-l poate-nfrânge! //…// I-am moștenit tot dreptul din părinți; / La șoapta lui ni se-nfioară buza; / În lutu-i plămădit din suferinți, / Strămoșii frământatei noastre ginți / Dorm îngropați la Sarmizegetusa. // Al nostru e; iar nu al vostru, huni, / Ce-ați năvălit de dincolo de Nistru, / Călcând în goana cailor nebuni Peste mormântul marilor străbuni, / Și i-ați trezit cu-al vostru râs sinistru. //…// Voi, colb și pleavă sunteți, venetici, / Din hoardele barbarului Atila!, / Noi, scutul Romei am înfipt aici, / O! Pentru marii noștri mucenici, / Voi niciodată n-ați știut ce-i mila! / Dar astăzi sună ceasul de apoi, / Să vă chemăm la dreapta judecată. / Ca uraganul năvăli-vom noi, / Cântați semnalul, goarne de război! / Năprasnică va fi a noastră plată. // Se va-ngrozi poporul de mișei. / Vor tremura ca-n temniți vinovații, / Ne vom lupta cu-nverșunări de lei / Și-om dărâma Carpații peste ei!... // Vom năvăli ca un dezastru mare, / Și vom calcă-n copitele de cai, / Sub roatele de tunuri și de care, / Din noi, răsare aprigul Mihai. // O! Noi cunoaștem bine vechiul drum / Tăiat de legiuni și țara toată / Se scoală azi ducând potop și scrum; / Iar din mormânt cer răzbunare-acum / Martirii noștri ce-au murit pe roată. // Al nostru e; îl vrem, și pentru el / Porni-vor și moșnegii de la vetre, / Îl vrem, îl cerem, e supremul țel / Și vai de trădător și de mișel, / Că-l vom scuipa și-l vom goni cu pietre...".
„La arme!" strigau, odată cu Ștefan Octavian Iosif, apărătorii acestui sfânt pământ al românilor-ardeleni: „Veniți, viteji apărători ai țării! / Veniți, căci sfânta zi a răsărit, / E ziua mare a reînălțării / Drapelului, de gloanțe zdrențuit! / Veniți din toate unghiurile zării, / Să cucerim ce-avem de cucerit! // La arme, cei de-un sânge și de-o lege! / La arme, pentru neam și pentru rege! / Când Patria ne cheamă sub drapel, / Datori sunt toți copiii ei s-alerge, / Să-l apere, să moară pentru el! //…// Dușmanii noștri vor să ne sugrume, // Dar până când mai stau Carpații scut, / Acel-ce ne va șterge de pe lume / Să știe toți că încă nu-i născut! / Și-n veci va fi străvechiul nostru nume, / Cinstit în pace și-n război temut. // Să știe toți că un popor nu moare / Când veacuri a luptat necontenit - / Și-i scris în cartea celor viitoare / Că va să vină ceasul preamărit, / Când mândru străluci-va-ntre popoare / Ca soarele, aici, în răsărit!".
Mânat de-al „valurilor glas", prin „Doina" lui, poetul național Mihai Eminescu, luptător în tranșeele implicării și ale jertfei, pentru dăinuirea neamului, sub cei trei stâlpi ai existenței noastre: limba, legea și moșia, striga peste neamul românesc: „De la Nistru pân' la Tisa, / Tot românul plânsu-mi-sa/ Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate" / „Din Hotin și până la mare / Vin muscalii de-a călare, / De la mare la Hotin / Mereu calea ne-o ațin. // Din Boian la Vatra Dornii / Au umplut omida cornii, / Și străinul te tot paște / De nu te mai poți cunoaște //…// Vai de biet român, săracul!, / Îndărăt tot dă ca racul, / Nici îi merge, nici se-ndeamnă, / Nici îi este toamna toamnă, / Nici e vară vara lui, / Și-i străin în țara lui. // De la Turnu-n Dorohoi / Curg dușmanii în puhoi / Și s-așează pe la noi. / Și cum vin cu drum de fier, / Toate cântecele pier, / Zboară păsările toate / De neagra străinătate // Numai umbra spinului / La ușa creștinului. / Își dezbracă țara sânul, / Codrul - frate cu românul - / De secure se tot pleacă / Și izvoarele îi seacă - / Sărac în țară săracă! //…//. Cine-au îndrăgit străinii, / Mânca-i-ar inima câinii, / Mânca-i-ar casa pustia, / Și neamul nemernicia! / Îndrăgi-i-ar ciorile/ Și spânzurătorile".
Poate că dintre toți mai bine a cunoscut îndemnul „Iubește-ți limba și apără-ți neamul!", poetul basarabean Alexe Mateevici, mort, la 12 august 1917, fost preot militar pe frontul din Moldova în Primul Război Mondial, care, în limba română vedea „o comoară", „șirag de piatră rară", „numai cântec", „doina dorurilor noastre", „graiul pâinii", „limbă sfântă", „Limba vechilor cazanii, / Care-o plâng și care-o cântă, / pe la vatra lor, țăranii". Încă o clară dovadă că „nu-i lipsă fosforul pe-aici!" - cum se exprima poetul Geo Dumitrescu, autorul superbului poem „Inscripție pe o piatră de hotar".
Aici, unde acest pământ a dat mari luptători, mari poeți, mari filosofi, mari gânditori, personalități ale neamului nostru: Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Simion Bărnuțiu, Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Constantin Brâncuși, Mihai Eminescu, Avram Iancu, Antim Ivireanul, Nicolae Iorga, Augustin Maior, Aurel Vlaicu, Traian Vuia, Victor Babeș, Octav Onicescu, Emil Racoviță, Octavian Goga, George Enescu, Titu Maiorescu, Emil Hațieganu, Vasile Netea, Constantin Noica, Ștefan Procopiu, David Prodan, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Dumitru Stăniloaie, Nicolae Steinhardt, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Ștefan Odobleja, întotdeauna a răsunat și chemarea la luptă, dar și cântecul nostru, ca un ecou venind din vechime.
Românul, prin timpuri, și-a cântat, deopotrivă, „bucuria și-amarul," alături de acea lege străbună, care „Prin veacuri de furtună / Ea n-a putut s-apună / Strivită de păgâni./ Ne-a fost Cel Sfânt tărie / Și-n veci o să ne fie: / Sus inima, români!".
Suntem, neam ridicat sub „Cântecul Gintei Latine", iar înaintemergătorii știau bine că „Latina gintă e regină, / Într-ale lumii ginte mari, / Ea poartă-n fruntea sa divină, / Lucind prin timpii seculari, / Menirea ei tot înainte, / Măreț îndreaptă pașii săi, / Ea merge-n capul altor ginte, / Vărsând lumină-n urma ei".
Suntem, noi, românii, pentru vecie, „Trei culori și-o singură ființă, românească!".
Sau și mai clar, vorba Eminescului: „Suntem români și punctum!".
