Ce au moștenit românii de la aceste secole întunecate ale Evului Mediu atât de longeviv, durând până la 1848-1849 și prelungit în alte forme până la Marea Unire? În primul rând, și „la vedere", au moștenit sărăcia și înapoierea economică, lipsa accesului la civilizație urbană, la tehnologii, la știință, la beneficiile medicinii, la prosperitate. Aceasta a frânt destine și talente, secol după secol. Au moștenit apoi - poate cea mai cumplită moștenire - privarea de opere culturale care puteau fi create de poporul exclus de la drepturi politice și naționale, de la școli și din orașe, opere care ar fi putut sta în rând cu cele ale popoarelor civilizate ale Apusului, dacă nu ar fi fost înăbușite atâtea talente. Avem astfel, moștenire cruntă, opacitatea privirii în urmă la ființa noastră națională, din aceste secole transilvane: nu ne putem cunoaște strămoșii, atât genealogic (decât cam până la mijlocul secolului al XIX-lea, astfel că suntem privați de dreptul elementar al omului la trecutul său), cât și viața lor concret-istorică, așa cum alte popoare au șansa de a vedea în trecutul lor.
O altă moștenire a secolelor întunecate este privarea de instituții de educație mari, care creează civilizație și desăvârșesc personalități. În Transilvania domnea întunericul, în țări occidentale au apărut universități încă din secolul al XI-lea: Universitatea din Bologna în 1088, Universitatea Oxford în 1096-1167 (care a dat până în prezent 26 de prim-miniștri ai Marii Britanii, zeci de laureați ai premiului Nobel și zeci de șefi de state ale diferitor țări), Universitatea din Paris - Sorbona din 1160-1250, Universitatea Cambridge din Marea Britanie din 1209, Universitatea din Salamanca, Spania, din 1218, Universitatea din Padova, Italia, din 1222, Universitatea din Napoli din 1224, Universitatea din Valladolid din 1241, Universitatea din Coimbra, Portugalia, din 1290 etc. În timpul secolelor noastre întunecate au apărut în statele civilizate și mari academii: Academie Française în 1635, Royal Society din Anglia în 1660 etc . În Transilvania, însă, domnea huzurul nobilimii. Un umanist maghiar transilvănean, János Apáczai Csere (1625 - 1659), cu școli în Apus, a dezavuat complet purtarea iresponsabilă din punct de vedere moral și intelectual a nobililor maghiari, care nu se preocupau nici măcar pentru progresul limbii lor maghiare, nemaivorbind de interesul pentru accederea iobagilor lor la educație și cultură.
Și astfel vine momentul de grație, 1 Decembrie 1918, când o voință de nestăvilit a hotărât ștergerea pentru vecie a „veacurilor de avânt zdrobit și de speranțe împiedecate" (N. Iorga). Uriașul clocot sufletesc al celor prezenți la Alba Iulia și al celor rămași acasă voia să răscumpere „veacuri întregi de suferințe". Atunci a fost văzut acolo „cel mai frumos tablou din istoria unui neam de țărani". O mare de drapele tricolore, pancarte indicand locurile de origine, mulțimea așezată în rânduri nesfârșite în bună rânduială, cântecele naționale „Deșteaptă-te Române", „Pe-al nostru steag e scris Unire" și „La arme" - iată tabloul unei veritabile fresce naționale. Drumul spre Cetate era străjuit de moții din Apusenii lui Avram Iancu, înarmați și îmbrăcați în straie albe, ca niște columne. Trist este faptul că au rămas cu visul neîmplinit o serie de delegații participante la Alba-Iulia, cum sunt cele din Bătania, județul Cenad, din Giula și Chitihaz, județul Bichiș - rămase în Ungaria; apoi Apșele și Slatina de peste Tisa - azi în Ucraina; Vârșeț (cu unsprezece delegați la Alba-Iulia), Voievodinț, Deliblata și Biserica Albă - rămase în Serbia.
Toți au fost uimiți de maturitatea și demnitatea politică și națională a săvârșirii actului Marii Uniri, a mulțimii prezente la Alba Iulia, de faptul că românii „sunt un popor vrednic de mari acte istorice". Vasile Goldiș spunea că „Niciun neam nu a dovedit maturitatea atât de perfectă și iubirea de neam pe care a dovedit-o la 1918 poporul român". Secretul miracolului românesc de atunci trebuie căutat, totuși, în pleiada de mari intelectuali, impresionantă ca număr și ținută morală și politică, pe care i-au avut și în care au crezut românii atunci, de la modelatori de suflete (Octavian Goga, Iuliu Hossu, Miron Cristea, Ioan Lupaș, Ion Agârbiceanu), la oameni politici (Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voievod, Gheorghe Pop de Băsești - „badea George", Vasile Lucaciu - „Leul de la Șișești", Vasile Goldiș, Ștefan Cicio Pop, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Teodor Mihali, Ghiță Pop, Simion Mândrescu, George Moroianu,Victor Deleu, Silviu Dragomir, Vasile Stoica, Amos Frâncu, Emil Hațieganu). Poetul Al. Vlahuță scria atât de frumos că „îndărătul strălucitei biruinți pe care o sărbătorim au stat legiunile de mucenici, toată oastea nevăzută a trecutului nostru ".
Conștiința națională ajunsese la apogeu.Toate națiunile puternice ale Europei și-au realizat unitatea națională, mai devreme sau mai târziu. Marea Unire s-a făcut pentru ca națiunea română să fie mai puternică, să aibă o identitate, să nu piară fără nume și rost. Prin Marea Unire s-a urmărit crearea unui scut de demnitate și libertate națională a poporului român în cadrul unei granițe firești; s-a urmărit eliberarea din sclavia de veacuri, pentru a se putea dezvolta și a nu mai fi înăbușite atâtea talente. Vrednicia uriașei generații a Marii Uniri este dovedită și de marile instituții create apoi, cu care s-ar putea mândri oricare națiune civilizată. Este vorba de universitățile de rang internațional de la Cluj, Cernăuți și Chișinău; de primul Institut Speologic din lume, creat de Emil Racoviță la Cluj; de Muzeul Limbii Române de la Cluj; de teatre și opere naționale de primă mărime, create în capitalele provinciilor alipite la Patria Mamă; de academii de înalte studii agronomice, de academii comerciale, de Școala de Arte Frumoase de la Cluj, de numeroase alte institute de cercetare. Au înflorit o literatură și o artă plastică demne de marile creații ale umanității. De asemenea, au fost construite mari catedrale ortodoxe în centrele orașelor, inclusiv la Sfântu Gheorghe, județul Covasna, la Târgu Mureș, Cluj etc.
Făuritorii Marii Uniri au atras atenția că noi, românii, nu trebuie „să devenim din asupriți asupritori". Din start se vede că generația 1 Decembrie 1918 credea într-un stat unitar românesc ce acordă ceva cuiva, pe teritoriul național, și nu într-un stat destrămat, care asistă cum unii își acordă singuri - așa cum înțeleg extremiștii - „drepturi" și „libertăți", pentru a purifica anumite zone de români. Declarația de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 prevede clar „deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare". Dar vedem apoi că această deplinătate este prevăzută în cadrul României, nu în autonomii teritoriale pe criterii etnice. Iuliu Maniu spunea la Alba Iulia, în 1920: „Să dăm posibilitatea tuturor neamurilor cari locuiesc cu noi dimpreună ca și ele să se dezvolte, să se simtă libere, să se simtă acasă la noi". Așadar, se preciza clar o locuire „cu noi dimpreună" a acestor neamuri, pe un teritoriu național al României, „la noi", nicidecum „la ele", adică în teritorii al României purificate de români.
Românii transilvăneni, având un lung exercițiu de civilizație în vatra lor de locuire, exercițiu care include răbdare multă, speranță, construcție și nu violență, nu au ridicat lancea decât atunci când răbdarea ajunsese la limită. Așa s-au ridicat un Horia și un Iancu. Iată, însă, că la Alba Iulia, în zi geroasă de început de decembrie 1918, românii au realizat pașnic cel mai însemnat act al exercițiului lor de civilizație milenar: eliberarea de secolele nedrepte și făurirea unității naționale pentru a putea participa liberi la decizia politică, atât de importantă pentru croirea propriului destin.
