Ghiocelul

Eram elev într-a cincea. În școală exista un cerc al micului naturalist și un spațiu mic destinat plantelor. Activitatea cercului era condusă de o profesoară sârguincioasă, dedicată materiei pe care o preda și care a strâns în jurul ei suflete și minți tinere, cu dragoste pentru natură. Îmi plăcea nespus de mult să particip la întrunirile acestuia, armonia pe care o găseam acolo și cunoștințele pe care le dobândeam mă determinau să fiu mereu prezent. La colțul micului botanist, iubitorii plantelor aduceau câte una într-un ghiveci, îngrijind-o, apoi, cu multă atenție.

Într-o bună zi a apărut un ghiveci mic, adăpostind un fir de ghiocel pe care îl udam cu drag de câte ori era nevoie. Mugur din zăpadă, neprihănit și tenace, mica plantă, obișnuită cu zilele reci, pipăite de un soare cu dinți, nu s-a adaptat prea bine la confortul din încăperea încălzită generos a școlii. La scurt timp ghiveciul meu a dispărut de la locul lui fără ca eu să fiu înștiințat. L-am găsit aruncat la rampa de gunoi... Un amestec de tristețe și nedumerire m-a urmărit tot drumul spre casă.

Blocul în care locuiam se învecina cu o curte împrejmuită de un gard înalt și supravegheată cu strășnicie de o bătrână ursuză. Vorbea greu românește, rostogolea cuvinte pocite după noi și ne fugărea cu mătura când ne prindea că sărim gardul după fructe. Stăteam la fereastră și atunci mi-a venit ideea cea bună.

Am coborât în grabă cu bulbul de ghiocel în mână, am sărit peste gardul bătrânei și, ajuns în grădină, am ales un loc ferit lângă o tufă de coacăze, unde l-am îngropat. Au trecut zilele, saptămânile de primăvară, apoi întregul an.

La începutul primăverii următoare, într-o zi cu soare blând, stând la fereastra dinspre grădina bătrânei, mi-am adus aminte de planta sădită lângă tufa de coacăze. Am sărit gardul și l-am aflat acolo, firav, tremurând în primăvara vieții, alb și verde, un lujer de ghiocel.

Bătrâna m-a încolțit, nedumerită și nehotărâtă, cu veșnica mătură în mână. Ce căutam eu acolo, când nu erau fructe, nu era nimic care să te ademenească? Nu am fugit. Era prima oară și, hotărât și senin, copilărește, i-am arătat floarea. A rămas ca năucă câteva clipe, apoi s-a apropiat blajin de mine, zâmbind, a rostit ceva care semăna cu o vorbă bună, și mi-a atins a mângâiere capul.

De atunci am sărit fără grijă gardul bătrânei, veghind ghiocelul meu. Nu am mai luat niciodată fructe de la ea.

În toamnă, grădina bătrânei a fost împărțită în două de o conductă și alte lucrări care au adus pământ proaspăt peste tufa de coacăze. Urma să se construiască un nou bloc de locuințe pe acel teren.

Iarna a trecut, a urmat o primăvară apărută nesigur, dar pe bătrână nu am mai văzut-o niciodată, iar ghiocelul a dispărut sub fundația de beton a noului bloc.

Lasă un comentariu