Efervescenţa afectivă ce caracterizează acest an jubiliar al aniversării unui secol de existenţă a României unite şi întregite, cu unele sincope cauzate de pierderea vremelnică a autonomiei unor ţinuturi, precum a fost Transilvania, iar altele şi în prezent, resuscitează şi reînvie din subconştientul colectiv naţional cel mai puternic sentiment şi cea mai puternică emoţie colectivă, sentimentul naţional, ca sentiment identitar şi măsură a adevărului istoric. Un asemenea sentiment nu putea să apară şi să se consolideze pe fondul unor minciuni şi negocieri politice, după cum vroiau mai marii timpului, ci el s-a creat pe fondul conştiinţei unitare care nu a irumt din corpul social naţional într-un anumit istoric de cotitură - la răspântia istoriei, ci s-a clădit în timp pe istorie şi adevăr. Un asemenea sentiment, mai mult ca oricând astăzi ar trebui să devină un liant social, civic şi moral ce are menirea să întărească şi să consolideze coeziunea naţională şi a spiritului de solidaritate naţională, tot mai vulnerabilizate în prezent, doar asemenea valori naţionale fiind în măsură să ne confere o asemenea identitate culturală, dincolo de mitologie, purtând amprenta strămoşilor noştri, cu o istorie multimilenară în acest colţ mirific al spaţiului planetar.
Dar unitatea conştiinţei neamului românesc nu a rămas integră de-a lungul istoriei, cu atât mai puţin după etapele încercărilor eşuate ale unirii şi reîntregirii ţării. De remarcat, pentru cei mai puţin cunoscători ai propagandei comuniste, este teoria lui Mihai Roller, care în lucrarea
„Istoria R.P.R", nu a făcut nicio referinţă la importanţa actului Unirii din 1918, un asemenea eveniment epocal fiind dus în derizoriu, chiar condamnat, adevărul fiind altul decât cel pe care l-a consacrat istoria, însuşi istoria fiind, după unii istorici, o înşiruire de mituri, mai mult sau mai puţin adevărate, sub raport logic şi istoric. Cel care avea să vadă în istorie o asemenea înşiruire de mituri golite de conţinut, este acelaşi autor, Lucian Boia, care, în anul 1984, în Tribuna României, în articolul Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, avea o cu totul altă părere despre Marea Unire, „fiind încununarea evoluţiei milenare istorice româneşti". Oricine îşi poate da seama că metamorfozarea unui adevăr istoric despre acelaşi eveniment naţional, cu un pronunţat grad de subiectivitate, ţine mai mult de cel care îl emite, presupunând, asemenea fizicii subcuantice, un anumit grad de incertitudine şi suspiciune, care, aplicată domeniului social, nu numai că accentuează caracterul probabilistic al evenimentului, ci poate chiar să-i schimbe valoarea de adevăr. Demers la care au recurs şi aceşti propagandişti care au mistificat adevărul istoric, în mod deosebit acei „mercenari intelectuali" ce deserveau interesele marelui imperiu sovietic şi a regimului comunist din Republica Populară Română, precum a fost „istoricul de serviciu" M. Roller, care, prin deformarea voită şi interesată a adevărului istoric, a creat un adevărat mit al poporului salvator şi eliberator sovietic, falsificând istoria naţională în general, ai cărui conducători au condamnat Marea Unire, considerând-o un act samavolnic, şi nu unul de justiţie istorică şi politică.
Pe o asemenea poziţie se situează şi pretinsul reformator al adevărului istoric, Lucian Boia, care, nu numai că încearcă să deformeze adevărul istoric cu privire la însemnătatea istorică a Marii Uniri, ci, dimpotrivă, întreţine o propagandă negativă, încercând un asemenea demers manipulator chiar în rândul elevilor şi profesorilor, asemenea unui „guru spiritual" din cadrul unor grupări pseudo-religioase, unicul deţinător al adevărului absolut. Iată ce spune acest istoric român contemporan: „Elevii află de la unii dintre profesorii lor că visul de aur al românilor, idealul lor de veacuri, ar fi fost unitatea. Dincolo de neadevăr, dincolo de ceea ce este, conştient sau nu, o manipulare politică prin istorie, se mai ascunde aici un viciu grav: lipsa responsabilităţii". Faptul că unele evenimente istorice au căpătat dimensiuni ce depăşeau valoarea de adevăr, este un adevăr de necontestat, a merge, însă, până a afirma că marea Unire nu este decât un „mit al unităţii", după cum este considerată Marea Unire de autorul obsedat de mitologie şi imaginar, ni se pare nu doar o denigrare a adevărului istoric, ci un act de trădare în faţa acestui adevăr, susţinut de acest sentiment unitar şi identitar al poporului român.
Astfel, unele teritorii, cu mare miză istorică, legată de adevărul obiectiv şi nu părerile personale ale unor slujitori ai minciunii şi delaţiunii, s-au constituit fie un „litigiu istoric", fie un „spaţiu complementar" (teză regăsită în lucrarea lui L. Boia, „România, ţară de frontieră a Europei"), care, de-a lungul istoriei milenare, a devenit, pentru popoarele acestui spaţiu (transilvănean şi basarabean), un adevărat „Nod Gordian", care, desfăcut fiind, asemenea „Cutiei Pandorei", va spune lucrurilor pe nume, fără menajamente, conducând la unele adevăruri corespondente cu realitatea istorică, şi nu cu imaginaţia şi dorinţa unora. A unei istorii construite şi nu contrafăcute în cancelariile unor imperii sau prin pana otrăvită a unor pseudo-istorici, în virtutea mizei şi a adevărului istoric obiectiv, şi nu subiectiv, după cum clamează istoricul citat, Lucian Boia, în lucrarea „Istorie şi mit în conştiinţa românească". Lucrare unde, fără nicio reţinere, afirmă că „nu există istorie obiectivă, şi nu numai că nu există, dar nici nu poate exista". O asemenea premiză logică conduce în mod inevitabil la o concluzie corespondentă cu valoarea de adevăr a acestor premize, alterând adevărul obiectiv, mai mult sau mai puţin acceptat sau chiar dorit şi recunoscut, ceea ce impune din partea celor care apără falsul istoriei să recurgă la deformare şi manipulare în raport cu propriile interese naţionale şi/sau de grup. Un asemenea proces, prin care se pierde conştiinţa naţională identitară şi valorile culturale şi spirituale naţionale, este procesul globalizării, proces care conduce la accelerarea sindromului entropiei naţionale, inducând un impact globalizat, afectând nu doar popoarele şi naţiunile luate în mod separat, ci întreaga omenire.
