Nu cred că este vreun student de la Teologie sau vreun elev de Seminar care să nu-şi fi dorit măcar o dată să ajungă preot. Şi mai cred că foarte mulţi dintre ei, la întrebarea „ce vrei să devii?", răspund cu multă convingere: „preot". Şi tot timpul m-am întrebat dacă suntem, într-adevăr, conştienţi de ce înseamnă preoţia şi la ce ne cheamă ea. Eu mă cutremur adesea când aud pe cineva că spune cu atâta convingere că îşi doreşte să ajungă preot. Ori e sfânt, ori nu are o înţelegere adâncă a acestei chemări. Şi tot timpul m-am întrebat ce înseamnă aceasta, chiar şi acum, după ce am împlinit zece ani de la hirotonie, trecând peste aspectele ei exterioare şi peste „publicitatea" mai mult sau mai puţin negativă pe care i-o face presa.
În tratatele despre preoţie se spune adesea că preotul este prelungirea mâinii lui Dumnezeu, prelungirea gurii lui Dumnezeu... sau ar trebui să fie. Până să se ajungă la primirea tainei preoţiei, candidatul trebuie să mai treacă printr-o etapă destul de importantă care îşi poate lăsa amprenta în misiunea pe care o are, iar aceasta este căsătoria, sau alegerea preotesei.
Îmi amintesc, când am susţinut examenul de admitere la Facultate am fost întrebat, „de ce am venit la Facultatea de Teologie?", iar răspunsul a fost că vreau să fiu preot. Din grupa în care eu am fost detaşat mai făceau parte trei fete, care, bineînţeles, aşteptam să văd ce îşi doresc să devină ele, sau de ce au venit ele ca fete la Facultatea de Teologie. Nu mai reţin răspunsul tuturor, ci numai unul singur. La întrebarea de ce a venit la Facultatea de Teologie, una dintre fete a răspuns ferm, „să mă fac preoteasă". Nu am înţeles foarte multă vreme de ce a dat acest răspuns, care pe mine m-a pus pe gânduri, dar să şi recunosc în acele momente a fost un motiv de glumă, iar, mai apoi, un motiv de batjocură la adresa viitoarei mele colege.
Poate vi se va părea curios de ce am ales această temă despre preoteasă. Însă, o găsesc binevenită, mai întâi pentru că se vorbeşte prea puţin despre preoteasă şi rolul ei major în parohie, fiind oarecum eclipsată de prezenţa şi autoritatea soţului preot.
În timpul facultăţii am parcurs literatură bisericească, tratate, articole în reviste şi ziare bisericeşti, dar cu părere de rău am constatat că despre preotese nu s-a scris aproape nimic. Acum, după zece ani de preoţie, am înţeles care este rolul preotesei în parohie, iar în mintea mea a încolţit întrebarea: de unde această lipsă de interes pentru aceste fiinţe anonime, care au, totuşi, un mare rol alături de soţii lor, preoţii Bisericii Ortodoxe.
În Biserica noastră, preotul este căsătorit, iar faptul acesta atrage realitatea că, în mare măsură, viaţa duhovnicească a membrilor familiei preotului influenţează păstorirea credincioşilor în parohii, iar rolul principal îl are preoteasa, sau prezbitera, cum se obişnuieşte a mai fi numită. Deci, nu numai predica preotului, exemplul lui, trăirea virtuoasă a lui şi misiunea pe care o săvârşeşte cu timp şi fără timp, ci viaţa, activitatea şi felul de a trăi al membrilor familiei sale sunt factori care ajută şi promovează sau stingheresc activitatea şi misiunea lui în parohie.
Sfântul Apostol Pavel, adresându-se ucenicului său Timotei, vorbeşte despre femeile preoţilor, acestea: „Femeile lor de asemenea să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate şi credincioase întru toate" (I. Timotei 3, 11-12). Cred că nu întâmplător insistă apostolul pe întâietatea familiei, întrucât aici, în familie, se duce adevărata luptă, aici se pun bunele temelii ale slujirii totale, sincere şi fără menajamente diplomatice şi abia apoi se transmit în rândurile enoriaşilor. Din familia preotului transpare totul în parohie, după cum se spune la noi: „Casa preotului are pereţi de sticlă".
Pravilele bisericeşti conţin, de asemenea, reguli în ceea ce o priveşte pe doamna preoteasă. Sfântul Vasile cel Mare în canonul 27 ne spune următorul lucru: „Preoteasa este soţia legitimă a preotului din prima lui şi a ei căsătorie, înaintea de hirotesia întru ipodiacon. Ea nu trebuia să fi avut vreodată legătură cu un alt bărbat, ci trebuie să fi fost fecioară. Ea trebuie să aibă o natură morală, serioasă, modestă, înfrânată şi evlavioasă. Încât ea şi preotul sunt un trup, amândoi au aceeaşi obligaţie morală". De aici putem trage concluzia că soţia preotului primeşte această titulatură de preoteasă, pentru că amândoi au aceeaşi obligaţie morală, de a conduce pe calea mântuirii credincioşii încredinţaţi, ceea ce nu se întâmplă la celelalte meserii pe care bărbaţii le practică.
Dacă se vorbeşte despre o vocaţie spre preoţie, am putea spune că şi spre a deveni preoteasă este necesară o vocaţie, pentru că preoteasa este un factor important în influenţarea şi ajutorarea preotului în misiunea lui de conducător al sufletelor. O preoteasă cu vocaţie, virtuoasă şi credincioasă va înţelege întotdeauna datoriile soţului ei şi-i va fi ajutor în fiecare zi, pentru a fi în slujba idealului pentru care s-a legat prin jurământ la hirotonie.
Dacă ne apropiem de acest punct al hirotoniei, ştim că fiecare candidat la primirea acestei Taine trebuie să fie numit pe seama unei parohii vacante. Dar unde sunt parohiile vacante şi cum se pot dobândi?... Majoritatea parohiilor de numire sunt la sat, în mediul rural. Aici trebuie să punctăm următorul lucru, viitoarea preoteasă trebuie să fie conştientă că trebuie să-şi 6+uz7urmeze soţul oriunde se va duce, având în vedere greutăţile pe care le va întâmpina, după cum se consemnează în cererea pentru binecuvântarea primirii tainei cununiei, care se cere studenţilor de la teologie şi candidaţilor la preoţie, adresată chiriarhului. Problema se ridică mai ales la tinerele născute şi crescute în mediul urban, obişnuite cu confortul şi civilizaţia urbană, ceea ce la multe parohii rurale nu găseşte. Aici vreau să amintesc numai câteva aspecte care privesc confortul, şi anume: starea deplorabilă a lăcaşului de cult şi a casei parohiale, iar la casa parohială lipsa apei curente şi a băii, directa proporţionalitate a celor două cu starea materială a credincioşilor, greaua moştenire a înaintaşilor, lipsa locului de muncă a preotesei, lipsa mijlocului de transport, iar cel mai grav lipsa grădiniţei şi a şcolii. Toate aceste lipsuri duc la naşterea unor discuţii contradictorii în sânul familiei, nemulţumiri şi alte situaţii neplăcute, chiar certuri sau, în cel mai rău caz, chiar divorţ.
Oare câte case nu ascund o mare durere? Tu, preoteasa, prin prezenţa ta, insuflă îndrăznire spre speranţă, fi raza de lumină purtătoare de speranţă. Cu inima şi chipul pline de bucurie vei transmite evanghelia optimismului şi a bucuriei de care are atâta nevoie lumea contemporană. Iar tu, preoteasa de azi, nu uita că eşti luminiţa de la capătul tunelului pentru familia ta şi este datoria şi privilegiul tău prin excelenţă de a-ţi forma o bună imagine socială în parohia ta.
