Omul, fiind creatura cea mai de preţ a lui Dumnezeu, Biserica se îngrijeşte atât de sufletul, cât şi de trupul său, care este locaş al sufletului. Pentru a se putea păstra un echilibru just între trebuinţele spirituale ale sufletului şi nevoia de hrană a trupului, Biserica a orânduit şi posturi sau ajunări, în una sau mai multe zile, înaintea unor sărbători mari, precum şi în zilele care amintesc de patimile şi moartea Mântuitorului Hristos.
Postul, adică abţinerea de la anumite alimente numite „de dulce", pe un timp determinat, este un mijloc necesar pentru promovarea virtuţilor morale şi prin urmare pentru mântuirea sufletului. Postul înfrânează instinctele naturale şi poftele cele rele ale trupului şi întăreşte sufletul în lupta împotriva ispitelor, a patimilor şi ale viciului, spre care îl împinge uneori trupul îmbuibat de prea multă mâncare şi băutură. Dar, pe lângă valoarea lui religioasă, postul este de mare folos şi trupului nostru, fiind adesea recomandat de medici pentru odihna stomacului şi a aparatului digestiv, şi pentru apărarea sănătăţii. Acest adevăr îl cunoşteau şi-l practicau şi păgânii, cum făceau de exemplu tinerii spartani, care se îndeletniceau cu post aspru, abţinându-se de la mâncărurile grele, spre a-şi făuri un trup sănătos şi rezistent la lipsuri, boli şi greutăţi.
Dar postul nu este un scop în sine, ci numai un mijloc de a tinde la perfecţiunea morală, este un exerciţiu spre virtute. De aceea, postirea de bucate, adică abţinerea de la mâncare şi băutură, ca să aibă valoare religioasă, trebuie să fie însoţită şi de rugăciune, de mărturisirea păcatelor, de umilinţă, de milostenie şi progres în virtute. Acesta este postul cel adevărat, postul complet care ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu şi să dobândim mântuirea. În acelaşi timp, posturile orânduite de Biserică sunt puse în legătură cu evenimente importante din istoria creştină pe care ele ni le amintesc şi ele ţintesc în primul rând spre curăţirea firii noastre de păcate, spre întărirea sufletului şi înfrânarea trupului.
Postul Paştilor sau Postul Mare s-a instituit după exemplul dat de Mântuitorul Hristos, care, înainte de a începe misiunea Sa profetică, s-a retras în pustie şi a postit 40 de zile şi 40 de nopţi (Matei IV,2). Acest post a fost ţinut de creştini încă din timpul Apostolilor, dar durata lui nu era uniformă peste tot; unii posteau doar o zi, alţii două, trei zile, sau mai multe, alţii o săptămână sau chiar mai mult. La sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, postul a devenit mai lung şi s-a divizat în două: postul celor 40 de zile (al Patruzecimii sau Păresimilor), care se încheia la Duminica Floriilor, şi postul Paştilor, ţinut în săptămâna numită azi a Patimilor, cu mare asprime.
În Constituţiile Apostolice se spune în legătură cu acest post: „Să ţineţi postul Patruzecimii întru amintirea vieţii Domnului şi a poruncilor Sale. Acest post să se sfârşească înaintea postului Paştilor, iar acesta să înceapă în ziua a doua (lunea patimilor) şi să ia sfârşit în vinerea patimilor". În Vinerea şi Sâmbăta cea mare, creştinii ajunau, adică nu mâncau şi nu beau nimic până seara. Prin secolul al VII-lea, în fruntea celor şapte săptămâni de postire s-a mai rânduit încă una pregătitoare, de semipostire, numită a brânzei, pentru că într-însa se mănâncă ouă, brânză, lapte, peşte, dar nu carne. Această săptămână se mai numeşte „albă".
Postul propriu-zis se începe luni, după Duminica lăsatului sec de brânză şi se sfârşeşte sâmbătă noaptea spre Duminica Învierii Domnului, ţinând în total şapte săptămâni. Felul postirii a fost diferit în cursul timpului, până s-a stabilit o regulă generală. Cu timpul, Biserica a reglementat felul postirii, mai ales pentru trăitorii din mănăstiri. Aşa, de exemplu, în secolul IV, Canonul 50 al Sinodului de la Laodiceea prevedea ca în toată Patruzecimea să se ajuneze cu mâncare uscată, iar Constituţiile Apostolice dau această îndrumare pentru ultima săpămână a postului: „Postiţi în zilele săptămânii celei mari (a Patimilor), gustând numai pâine, sare, legume şi apă; iar de vin şi de carne să vă feriţi cu totul. În Vinerea şi în Sâmbăta cea mare, dacă sănătatea vă îngăduie, să nu gustaţi nimic până la cântatul cocoşului din noapte". Mai departe se adaugă: „În ziua Sâmbetei ţineţi postire până la lumina Învierii Domnului. Dar din seara Sâmbetei şi până la lumina zilei Învierii, staţi în biserică priveghind, citind Legea, Profeţii şi Psalmii".
În general, Postul Păresimilor este socotit cel mai aspru dintre posturile de durată. Numai sâmbetele şi duminicile erau scutite de ajunare, fiind zile de post obişnuit, adică permiţându-se mâncăruri gătite cu untdelemn. În celelalte zile, mai ales miercurile şi vinerile, se permiteau numai alimente uscate ori fierte fără untdelemn şi numai o data pe zi, spre seară. La unele sărbători care cad în vremea postului (ca de exemplu la Sfinţii 40 Mucenici - 9 martie) se face dezlegare la vin şi untdelemn, dezlegare la peşte este numai la Buna-Vestire (25 martie) şi la Duminica Floriilor. Prin această hrană mai aspră ne ferim de plăcerile trupeşti şi odată cu postirea trupului, postim şi cu sufletul, fiind datori a ne pregăti pentru primirea Sfintelor Taine a Spovedaniei şi a Împărtăşaniei. Odinioară, în postul Patruzecimii se pregăteau catehumenii pentru primirea botezului, la Paşti. Erau oprite petrecerile, spectacolele pagâne din teatre şi circuri. Potrivit Canonului 52 al Sinodului de la Laodiceea, nu se fac nunţi. Toate slujbele din postul acesta sunt străbătute de fiorul tristeţii şi al plângerii pentru păcate, al smereniei şi al pocăinţei. Cântările sunt de o frumuseţe rară şi ne aduc aminte de datoria de a ne pocăi în vederea praznicului luminat al Sfintei Învieri. De aceea, în afară de sâmbete, duminici şi Buna-Vestire, se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, iar în săptămâna I din post se citesc părţi din Canonul cel Mare sau Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul, care se citeşte apoi în întregime la denia din miercurea săptămânii a V-a. La toate slujbele se rosteşte, de asemenea, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul („Doamne şi Stăpânul vieţii mele…"), în afară de sâmbete şi duminici. Porunca a patra a Bisericii îndatorează pe creştini să-şi mărturisească păcatele cel puţin o data pe an şi aceasta trebuie s-o facă în timpul Postului Mare.
Săptămâna Patimilor încununează acest post prin frumuseţea slujbelor şi a cântărilor care însoţesc pe Mântuitorul Iisus de la intrarea în Ierusalim la Golgota, sfârşind cu slăvita Sa Înviere din morţi. Începutul postului nu are data fixă, întrucât este în legătură cu data serbării Paştilor.
