În spaţiul literar mureşean, Dumitru D. Silitră (19 aprilie 1956 - 28 februarie 2018) era un autor care ieşea din tipare.
Înainte de toate, era singurul fotbalist (la Chimica Târnăveni) care şi-a pus ghetele în cui şi apoi, după ce a mai driblat vreo două locuri de muncă, în care nu se putea regăsi, a ajuns ca în ultimii ani de viaţă, până la pensionare (2016), să accepte o slujbă aparent umilă, de portar/paznic la Primăria Târnăveni.
Paradoxal, se simţea în largul lui într-o astfel de ipostază. Mai ales în turele de noapte, când rămânea singur în primărie, iar în spatele uşilor închise ale acesteia, Dumitru D. Silitră citea, scria, se dedulcea la diferite licori mult râvnite!
În vremea în care numai cine n-a vrut n-a obţinut o diplomă universitară, el s-a mulţumit cu ce-a agonisit - o şcoală profesională, şi aceea pe repede înainte!
„Cum să-mi stric eu biografia, spunea poetul, cu o diplomă universitară? Aşa cum sunt, sunt unic, dacă aş face o facultate aş intra în rând cu lumea, în timp ce eu mă mulţumesc cu ceea ce am - diploma de poet!"
Pe această diplomă a trecut 19 cărţi, după debutul literar din 1985: Teritorii licitate de cuci, Ed. Litera, Bucureşti, 1992, Recurs la clipă, Casa de Editură Mureş, Târgu-Mureş, 1994, Colecţia de umbre, Pleşea Design, Târnăveni, 1997, Un nebun la domiciliu, Pleşea Design, Târnăveni, 1999, Ţărmul de la fundul mării, Ed. Tipomur, Târgu-Mureş, 2001, La răsăritul de pământ, Ed. Tipomur, Târgu-Mureş, 2002, În drum spre mine, Ed. Tipomur, Târgu-Mureş, 2004, Dinastia clipei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, Margini de timp, Ed. Nico, Târgu-Mureş, 2007, Poeme de închiriat, Ed. Nico, Târgu-Mureş, 2008, Vocea cuvintelor scrise, Ed. Nico, Târgu-Mureş, 2008, Poeme fără giranţi, Ed. Nico, Târgu-Mureş, 2009, Printre ecouri, Ed. Nico, Târgu-Mureş, 2010, Lupul de trestie, Ed. Ansid, Târgu-Mureş, 2010, Ca şi cum nu, Ed. Nico, Târgu-Mureş, 2011, Pianul din cireş, Ed. Literatura, Bucureşti, 2012, Noaptea draconidelor, Ed. Nico, Târgu-Mureş, 2013, Anotimpul mireselor de zăpadă, Ed. Nico, Târgu-Mureş, 2015, Ieşirea din cântec, Ed. Nico, Târgu-Mureş, 2016, Chipul umbrei, Ed. Nico, 2017.
Îi plăcea să se pună în vârful ierarhiei literare locale, agasând adesea cu această ipostază râvnită de mai mulţi, nefăcându-şi, totuşi, mari iluzii că va intra în istoria mare a poeziei.
Parcă se resemnase gândindu-se că „Decât codaş la oraş, mai bine în satul tău fruntaş". În „satul său poetic", Dumitru D. Silitră nu se vedea decât foarte sus, trecând peste orgoliile altor poeţi care, firesc, aspirau fiecare să fie sus, pe culmi. Era greu să-ţi dai seama dacă se alintă, dacă credea cu adevărat că e „primul", ori era un joc al său în gâlceava lumii literare din provincie.
Nu ştiu cât preţ punea el pe clasamente poetice, dar, oricum, poezia era colacul său de salvare, singura competiţie în care mai era înscris.
Dumitru D. Silitră era un boem în toată puterea cuvântului, ultimul boem, greu de îngenuncheat de convenţiile sociale. Le sfida cu bonomie, reconfigurând după bunul plac normele care i-ar fi putut îngrădi elanurile lui existenţiale.
Se conducea după propriile reguli, cu libertăţi pe care şi le îngăduia ostentativ, fără să accepte că ar fi putut fi înregimentat într-un fel sau altul.
Şi atunci când sărea peste cal, contrariind, poate chiar iritând, el rămânea simpatic şi nu prea puteai să te superi pe el. Trebuia să-l iei aşa cum e! Nu învăţase, cred, nici să dactilografieze la maşina de scris, darmite să se lase sedus de computere, internet, facebook.
El rămăsese un boem, un... tradiţionalist, un... conservator, trăia în nostalgia altor vremi.
Îşi pregătea pentru tipar fiecare carte mai întâi într-un exemplar artizanal, pe care-l aducea să fie transpus în variantă electronică.
A crezut, însă, în salvarea prin poezie, de bună-voie şi nesilit de nimeni, cum spunea uneori. Mă vizita adesea, îi plăcea să tăifăsuiască şi se dădea greu plecat. Avea o nobleţe a lui, bun-simţ şi avea întotdeauna o ţinută impecabilă, de sărbătoare, care parcă intrau în contradicţie cu condiţia lui boemă.
Pregătea pentru tipar o nouă carte. Scria pe îndelete, încrezător, nu se grăbea, căci poetul pensionar avea tot timpul la dispoziţia lui.
N-a apucat să cuprindă însă această carte în rotundul imaginat de el. Ar fi fost a 20-a carte.
O să trebuiască să o ducă la capăt, acum, sub veghea îngerilor.
