Mă preumblam cu Silitră
prin spatele grădinilor,
prin locuri bucolice, unde
buletinele noastre de orăşeni
îşi pierdeau valabilitatea.
Amândoi hoţi, amândoi
cu şterpelitul în sânge,
afişam masca clasică a nepăsării,
dar cu coada ochiului
dam valma în coafurile pomilor,
unde ne spălam creierii de gudronul cotidian.
Cu foşnete de frunze-n mişcare
descuiam din noi fiara stresului,
mângâiam şolduri de fructe
să ne lepădăm pentru o clipă de bloc
şi apoi veneam îndărăt prin firidele gardurilor,
cu setea sufletelor
potolită de foamea îndemnului.
Şi, Doamne, frumoase erau locurile acelea,
de unde izvora liniştea noastră,
bogată pradă fără de lipsa de-apoi.
De fiecare dată când ne vedeau împreună,
proprietarii începeau să se agite,
fără să ştie de ce;
îşi chemau crengile la raport,
verificau zahărul boabelor,
trimiteau santinele-ntre straturi,
urmăreau iepurele clipelor
şi-şi duceau sperioşi mâinile
la buzunarele egoismului,
unde le zornăia, doar de noi ştiuţi,
mărunţii micimii.
Şi îi durea,
mai ales că noi nu fugeam.
Suspicioşi, totuşi, de lătrăturile înroşite,
s-au apucat, ca să ne prindă,
să-nveţe, fără profesor,
limba câinilor.
Şi uite aşa, za cu za,
cămaşa timpului
le-mbrăca fără de rostul.
Dar într-o zi, au recunoscut în ziare,
straturi de piele din palma locului,
şi-au înţeles exfolierea de-ncântare,
ce nu şi-o puteau revendica.
Şi, ca măcar de atunci înainte
să-şi protejeze ce le era de prisos,
s-au grăbit să aşeze pe pari,
în mijlocul neştiutului lor Eden,
motoare de RABĂ,
pe post de sperietoare de poeţi.
(2006)
