„Au vrut să dobândească o înviere mai bună"

„Autodafeul", cuvânt de origine portugheză, care în traducere literară înseamnă „act de credinţă", a ajuns cu timpul să desemneze „purificarea prin foc" a celor condamnaţi de Inchiziţie. Rugurile au împânzit Peninsula Iberică, ridicându-se în pieţele marilor oraşe, dar şi pe uliţele satelor, mistuind în flăcările lor pe cei care îndrăzneau să conteste în vreun fel privilegiile fără număr ale bisericii şi înaltului cler. Construcţia unui rug se făcea după reţete foarte stricte. În jurul unui stâlp gros, cu o înălţime de aproximativ trei metri, se aşezau în pătrat straturi alternative de paie, surcele şi buşteni. În careul astfel format se lăsa un loc îngust de trecere pentru condamnat, care era adus la execuţie, înveşmântat doar într-o lungă cămaşă de in, muiată în soluţie de pucioasă. Cu picioarele sprijinite de stratul inferior de surcele, victima era legată de stâlpul central, printr-o funie înfăşurată în jurul gâtului şi trupului, şi printr-un lanţ de fier care-i încingea mijlocul. Execuţia era precedată de o lungă slujbă religioasă, prin care „cerul era implorat să primească sufletul păcătosului şi să-i ierte greşelile". Apoi se astupa cu surcele culoarul de trecere şi la un semn al călăului, ajutoarele lui dădeau foc paielor simultan şi din mai multe părţi. Moartea survenea de obicei prin sufocarea provocată de fum, afară de cazul când, pentru a prelungi chinurile condamnatului, călăul era instruit să lase în pereţii rugului găuri de ventilaţie, ceea ce ducea la o lentă ardere de viu. Când judecătorii erau deosebit de demenţi, victima era gâtuită cu câteva secunde înainte de declanşarea focului. Tot ca un semn de bunăvoinţă din partea inchizitorilor era considerată şi varianta în care călăul străpungea inima osânditului cu un fel de harpon, mânuit de la distanţă, imediat după ce rugul începea să ardă.

sursa: Magazin istoric

Lasă un comentariu