„Ar fi foarte folositoare o abordare istorică şi nu polemică despre ce s-a întâmplat la Târgu-Mureş în martie 1990." Larry L. Watts
Parafrazându-l pe Francis Bacon, informaţia - ca instrument al cunoaşterii - înseamnă putere. Ea poate fi pozitivă/folositoare, când este utilizată în mod corect, sau malefică/dăunătoare atunci când este tratată cu mijloace care îi deturnează sensul. Mai grav, informaţia deturnată poate deveni un factor al operaţiunilor de subversiune prin dezinformare, intoxicare şi manipulare. Nu există niciun risc în a afirma că, începând din 1990, tehnicile de subversiune bazate pe operaţiunile mai sus amintite au continuat să fie exersate - ca să folosesc un eufemism - pe seama României.
Modul în care a fost instrumentat conflictul interetnic din martie 1990 de la Târgu-Mureş, ce, de ce şi cum s-a întâmplat, este imposibil de înţeles fără o scurtă digresiune teoretică despre mecanismele psihice care stau la baza operaţiunilor de subversiune şi a conceptelor de război psihologic şi de imagine. Pentru început, voi oferi atât o descriere sine qua non a tehnicilor de folosire a „informaţiei deturnate", cât şi o prezentare a resorturilor psiho-mentale care fac ca ea să pară credibilă.
De la războiul clasic la războaiele psihologice, mediatice şi de imagine
În două volume monumentale: Fereşte-mă, Doamne, de prieteni - Războiul clandestin al blocului sovietic cu România şi Cei dintâi vor fi cei din urmă - România şi sfârşitul Războiului Rece, Bucureşti, Editura RAO, 2011, respectiv 2013, istoricul american Larry L. Watts analizează unul dintre cele mai grave cazuri de intoxicare politică din istoria modernă şi contemporană. Este vorba de acţiunea concertată de a induce liderilor statelor occidentale ideea subversivă că, timp de trei decenii, începând cu anii '70 ai secolului al XX-lea, România ar fi fost un „cal troian" al serviciilor de informaţii sovietice şi că independenţa politicii externe româneşti nu ar fi reprezentat de fapt decât o contrafacere menită să înşele lumea democratică occidentală. Autorii acestei intoxicări nu erau nimeni alţii decât serviciile de informaţii ale URSS şi serviciilor acoliţilor acestora din pactul de la Varşovia.
Conform viziunii lui Larry Watts, în acei ani a avut loc un veritabil „război de asasinare a caracterului personal şi naţional" care este comparabil doar cu aşa numita legendă neagră - denigrarea concertată şi sistematică în secolul al XVI-lea a Spaniei catolice de către ţările protestante şi SUA [Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne de prieteni: Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, Editura RAO, Bucureşti, 2011, p. 714].
Opinia mea, strict personală, este că acest gen de campanie de anihilare a caracterului naţional şi de distrugere a legăturilor de ordin social tradiţional continuă şi în prezent. Pe alte coordonate şi din alte motive, dar continuă, fiind doar o nouă etapă a ceea ce am putea denumi drept un război compozit dus împotriva României cu mijloace neconvenţionale non-militare: psihologice, mediatice, de imagine, dar şi economico-financiare sau logistice.
Încercând să clarificăm termenii, războiul psihologic ar putea fi definit ca: „Acţiune ofensivă deliberată exercitată prin mijloace politice, intelectuale şi emoţionale asupra conştiinţei, a psihicului, moralului şi comportamentului populaţiei sau a forţelor armate adverse". [Serghei Kara-Murza, Manipulaţia soznaniem, Eksmo, Moscova, 2003]. În ceea ce priveşte concepţia războaielor mediatice şi de imagine, ea a „evoluat" prin folosirea, mai nou, a tehnicilor aşa-numitei propagande negre, utilizată până de curând doar ca armă de război [Pier Paolo Pedrini, I manifesti della Grande Guerra. Tecniche persuasive. Carocci editore 2016].
Fără a fi mai puţin eficace decât războaiele militare convenţionale, cele duse cu mijloacele non-militare se dovedesc a fi subversive şi devastatoare în cel mai înalt grad, îndeosebi când acestea sunt combinate. În fapt, acest fel de războaie se pliază perfect unei faimoase definiţii clasice: „Războiul nu este numai un act politic, ci şi instrumentul real al politicii, o continuare a relaţiilor politice, o înfăptuire a acestora prin alte mijloace." [Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, 1982, p. 13].
Resorturile psiho-mentale ale tehnicilor de folosire a „informaţiei deturnate"
În urmă cu aproape două milenii, Epictet (55-135), renumit filosof stoic grec, nota: „Oamenii nu sunt afectaţi de ceea ce li se întâmplă în realitate, ci de felul în care înţeleg ceea ce li se întâmplă".
În anul 1513, Niccolo Machiavelli scria în „Principele" - primul manual de marketing politic: „Arta politicii constă în aceea de a face să se creadă"…
Filosoful englez Francis Bacon, în tratatul său „De Augmentis Scientiarum" (1623) atrăgea atenţia: „Audacter calumniare, semper aliquid haeret" - Calomniind cu îndrăzneală, întotdeauna va rămâne ceva.
Peste încă un secol, un exeget al operei shakespeariene, William Henry Ireland, va releva că „Tendinţa umană este de a îmbrăţişa benevol, chiar şi cele mai implauzibile idei, atunci când ele sunt în conformitate cu preconcepţiile şi cu preferinţele deja existente" [Loch Johnson, James Wirth, Strategic Intelligence: Windows into a Secret World, Roxbury Pub Co, 2004]
Intuiţiile geniale ale lui Epictet, Machiavelli, Bacon şi Ireland se regăsesc într-o teoremă formulată în 1928 de sociologul american William I. Thomas, teoremă care, de atunci, îi poartă numele: „Nu este important dacă interpretarea este corectă sau nu - dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale, în consecinţele lor acestea se vor manifesta ca reale". Teorema arată că semenii noştri nu reacţionează doar la situaţiile obiective, ci şi la semnificaţiile pe care le atribuie unor situaţii pe care le cred reale sau despre care pot fi făcuţi să creadă că sunt reale. Bazată pe conceptul definirii de situaţie, teorema lui Thomas este considerată astăzi una din legile fundamentale ale sociologiei.
Într-un articol publicat în 1948, un alt sociolog american, Robert K. Merton, va atrage atenţia asupra repercusiunilor perverse ale falselor definiri de situaţie, acelea care nu sunt reale, dar despre care ei cred că ar fi reale . El a demonstrat că dacă nu sunt combătute prompt şi eficient, acestea dobândesc o forţă interioară de a se consolida şi de a produce efecte. Merton a denumit această forţă „The self fulfilling prophecy" - profeţia care se realizează prin ea însăşi.
Deceniile scurse de atunci au dovedit din plin că aşa-numitele previziuni autorealizatoare - care devin „adevărate" prin simplul fapt că sunt insistent avansate şi astfel putem fi făcuţi să le recepţionăm ca fiind adevărate - nu sunt simple speculaţii psihologice şi pot avea efecte devastatoare dacă nu sunt combătute. Capacitatea falselor definiri de situaţie de a produce efecte prin intermediul „profeţiei care se autorealizează" stă la baza mecanismului psihic al operaţiunilor de publicitate sau propagandă, dar şi a celor de subversiune prin dezinformare şi intoxicare.
Voi folosi ultimele două concepte conform definiţiilor celor mai reputaţi specialişti în domeniu. Vladimir Volkoff, fost consilier al serviciilor secrete franceze, consideră că dezinformarea constă în manipularea opiniilor publicului (naţional şi/sau internaţional) în scopuri politice, folosind „informaţii deturnate", adică tratate în mod tendenţios, eronate sau de-a dreptul falsificate. [Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, de la Calul Troian la Internet, Editura Antet, 2009, p. 20].
Dezinformarea care foloseşte tehnicile propagandei negre, ca mijloc de lansare a unor războaie de imagine, vizând compromiterea gravă a adversarului prin colportarea de zvonuri insidioase, minciuni deliberate făcute să pară plauzibile sau ştiri false inventate în mod deliberat, poate fi considerată o armă de război. Ţările care practică dezinformarea ca armă de război încredinţează executarea acesteia serviciilor speciale. [Vladimir Volkoff, Dezinformarea armă de război, Editura Antet, 2000, p. 9].
Informaţiile deturnate menite să manipuleze opiniile publicului prin dezinformare sunt răspândite de agenţii de influenţă. Roger Muchielli, o altă autoritate în domeniu, îi consideră pe aceştia „agitatori în stare pură care încearcă, la comanda puterii-origine, să destabilizeze, la modul general, societatea-ţintă adversă" [Mucchielli, Roger, La Subversion -Subversiunea -, C.L.C., Paris, 1976, p. 35].
Agenţii de influenţă sunt racolaţi în general din rândul unor lideri de opinie şi acţionează prin aşa-numitele cutii de rezonanţă: mass media - presa scrisă şi audio-vizuală -, Internet, reţele de socializare, dar şi prin diverse organizaţii non guvernamentale sau de lobby.
Procedeul preferat al agenţilor de influenţă este logomahia (cuvânt din greaca veche însemnând „luptă prin cuvinte"), una dintre formele cele mai insidioase ale dezinformării. Urmărind denigrarea, discreditarea inamicului, expunerea sa deriziunii, dispreţului sau ridicolului, logomahia constă în folosirea de formulări care să solicite emoţiile şi care, prin colportare şi promovare sistematică, sfârşesc prin a fi acceptate ca adevărate [Vladimir Volkoff, Dezinformarea - armă de război, Editura Antet, 2000, p. 9]. Aşa cum voi arăta, formulări precum „pogromul antimaghiar de la Târgu-Mureş", „bomba cu explozie întârziată" (cu referire la minorităţile maghiare), „fascist"- alipit oricărei noţiuni care trebuie denigrată - şi altele etc. sunt exemple tipice de logomahie.
În ceea ce priveşte intoxicarea, Vladimir Volkoff arată că „spre deosebire de dezinformare, care vizează un public extins, aceasta este o tehnică care ţinteşte un grup restrâns de factori de decizie şi constă în a-i furniza informaţii eronate pentru a determina acel grup să ia anumite hotărâri favorabile celui care practică intoxicarea." [Vladimir Volkoff, Dezinformarea armă de război, Editura Antet, 2000, p. 9]. Volkoff mai precizează că în timp ce intoxicarea este o tehnică, dezinformarea este o doctrină, fiind rezultanta unei concepţii politice. (continuă în ediţia de mâine)
