Eroul Ruţa G. Vasile din Pogăceaua

Ruţa G. Vasile din Pogăceaua, jud. Mureş, este unul din miile de vieţi închinate patriei, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în campania militară spre vest, după trecerea României de partea Naţiunilor Unite. Fiind vorba despre viaţa exemplară a unui om, ar merita o aplecare mai adâncă asupra documentelor vremii pentru a i-o pune în evidenţă. Dar mă limitez la datele seci obţinute de la U.M. 02405 Piteşti, unde a aparţinut din punct de vedere militar, respectiv unde se găseşte arhiva militară precum şi la reverberaţia stârnită de destinul lui eroic în comunitatea în care s-a născut şi a trăit, ecouri din ce în ce mai atenuate.

Se naşte în martie 1916 din părinţii gospodari Gheorghe şi Maria, care îşi aveau casa şi pământul în zona comunei Pogăceaua, cunoscută sub denumirea de Căciulata (sub gară).

Tatăl lui a făcut parte, în Primul Război Mondial, din armata austro-ungară, căzând prizonier la ruşi, unde a mâncat pâinea prizonieratului timp de trei ani.

Vasile, fiind singurul băiat dintre copii, a urmat mai multe clase de şcoală, cam 7-8 clase, câte o fi fost posibil pe atunci în Pogăceaua, fiind destinat să rămână în casa părintească. Nu s-a pus problema să urmeze şcoli mai înalte, ci să urmeze tradiţia părinţilor cu munca pământului, atât de greu obţinut până să scape de sărăcie şi care le era atât de drag.

Face stagiul militar obligatoriu de 2 ani, din 1938. Fiind singurul braţ de muncă din gospodărie, deşi este concentrat în februarie 1942, timp de un an şi trei luni nu este trimis pe front. La data începerii acelei chemări sub arme, avea deja un fiu, Vasile, care învăţa să stea în picioare. Ultima chemare în armată s-a întâmplat în luna mai 1944. Participă cumva la măcelul de la Oarba de Mureş, cu unitatea militară din Piteşti. Despre acest episod nu se cunosc amănunte. Dar îmi aduc aminte cele spuse de multe ori de Ruţa Gheorghe, tatăl eroului şi bunicul meu matern, că Vasile, trecând prin Luduş cu armata, a recunoscut pe stradă un om din Pogăceaua, venit la obişnuitul târg săptămânal de joia şi într-o clipă a ieşit din formaţie şi l-a rugat pe acel om să dea de ştire acasă că a scăpat de la Oarba negăurit (era o fire de om blând şi hâtru ca şi prizonierul din Rusia).

La ultima concentrare mai avea încă un fiu, Iacob, care încă nu învăţase să umble. Nu se cunosc faptele lui de pe front (deşi ar merita) pentru că acţiunile de luptă erau prin excelenţă o activitate colectivă. Cert este că frontul a avansat spre vest, ajungând în Ungaria. În 20 noiembrie 1944 formaţiunea lui militară a ajuns la localitatea Prügy, iar Vasile a fost împuşcat mortal în apropierea aşa-numitei ferme Mohacs.

Nu se ştie dacă a avut o cruce la cap, cum se proceda pe atunci la Primăria din Pogăceaua, a venit cauza morţii şi a fost trecut pe tabla cu bărbaţii tineri, răpuşi pe front, după o prealabilă înştiinţare cu toba prin toate părţile comunei.

Acasă a urmat o înmormântare, în lipsă, prezent fiind doar o fotografie măricică, sub formă de tablou înrămat, chip calm şi luminos, pe care l-am văzut eu pe perete, în „casa dinainte" cel puţin până în anul 1960 şi probabil că s-ar mai găsi şi azi.

Cum mergeam adeseori pe la bunici, în copilărie, sub acest tablou, printre icoane o găseam uneori pe buna plângând, încheind cu un oftat adânc şi făcând o cruce mare. Târziu am înţeles gestul.

Prohodul la care a participat o mulţime de oameni din sat, care i-au regretat moartea a încheiat o viaţă de erou, dar nu şi viaţa celor doi fii care nici nu şi-au cunoscut tatăl.

Bunicii şi-au mai luat odată rolul de părinţi, iar după un timp i-au permis nurorii să se recăsătorească, ei fiind definitiv şi singurii părinţi, până la deplina lor maturitate şi mult pe urmă. Timpul s-a aşternut peste necazurile şi bucuriile oamenilor. Viaţa merge inexorabil înainte, nu putem plânge morţii prea mult, dar sacrificiul de viaţă al înaintaşilor trebuie readus câteodată în memoria generaţiilor noi ca să nu uităm.

Să nu uităm că participarea României la frontul spre vest, până în Cehia şi Austria, a adus ţării reîntregirea cu Ardealul de Nord, rupt din trupul ţării prin Diktatul de la Viena.

Să nu uităm că merită să avem o ţară pe care s-o iubim şi s-o cinstim prin vorbele şi faptele noastre. Să nu uităm că ţara s-a realizat cu sânge vărsat. Să fie luare aminte celor care umblă cu creionul şi gândul pofticios pe harta Europei.

Lasă un comentariu