O nouă carte a poetului Dorian Marcoci, carte în care autorul are o poezie, căutând acea necesară armonie, uneori chiar „împodobind amintiri", după titlul unei creaţii. Spune poetul: „Am adunat anii cuminţi,/ Naive primăveri,/ Ai vieţii lângă străduinţi/ Şi armonii de ieri.//…// Strângeam atâtea bucurii,/ Punându-le, duios,/ În bradul caldei reverii/ Din amintire scos".
Există, din vers în vers, acea căutare lirică a acelei vertebre de aur a poeziei, căutare edificatoare pentru talentul, pentru harul lui, aşa cum procedează fiecare poet adevărat în acel teritoriu secret al cuvântului, acolo unde-i, fiecare, şi un păstor de sentimente, dorindu-şi un viitor model în acea „hemografie poetică": „O mângâiere, un regret/ Mi-aşterne valul la picioare,/ Inscripţionate-ntr-un sonet,/ Compus de marea primitoare./ A-ngădui popasul meu/ Sub raza soarelui de iarnă,/ Simţind c-am s-o alint mereu/ Cu-o dragoste de vis de iarnă" („În taină"); „Despică vântul aspru, în şficuiri tăioase,/ E răvăşită marea, cuprinsă de angoase,/ Căci zilele senine de vară-s spulberate/ Şi-amărăciunea iernii se simte de departe…// Se lasă înserarea din plumbuita zare,/ Iar vântul îşi croieşte înveşmântări bizare,/ Cu frunzele culese din teii visători,/ Eterni barzi ai iubirii în anii trecători" („E toamnă").
Într-un domeniu al harului, al chemării lirice, fiecare poezie este şi o provocare, în acelaşi timp, pentru cititorul avizat, de multe ori sub zilnica lumină întristată: „Picură iarna de pe ramuri,/ Pământul îi absoarbe vlaga,/ În cer se frământă aburi,/ Umplându-i cerului desaga.// E umed şi miroase-a reavăn,/ O fremătare - abia simţită //..// Se simte-n putregai un licăr,/ Îl scormonesc mierle furişe,/ Se leagănă cu neastâmpăr/ Mici piţigoi pe nuieluşe" („Picură iarna").
Cu cerul tot mai aproape, poetul Dorian Marcoci ne încântă cu o „Colindă albă", o altă victorie a luptei cu timpul, sub zodia talentului şi a cuvântului măiestrit: „Într-o seară calmă de Crăciun,/ Ninge aspru, şi mărunt, şi des./ Din tăcerea albă cu-nţeles,/ Dangătul de clopot îl adun. //…// Ninge-n seara sfântă de Crăciun,/ Colindă parcă fulgii de Iisus,/ Urzeala albă clinchet a adus,/ Încurajând în suflet gândul bun.// Din tăcerea albă cu-nţeles,/ Dangătul de clopot îl adun,/ Într-o seară albă de Crăciun/ Ninge aspru, şi mărunt, şi des".
Citind poezia lui Dorian Marcoci rămâi cu acea senzaţie a trăirii unui sentiment aparte, şi vezi, parcă, discreta privire, de afară, prin geam, a iernii. Iar poetul ştie că lumea asta păcătoasă, mizerabilă, uneori trebuie privită prin dăruire şi sensibilitate, prin talent în litere de aur: „Este o atmosferă lină,/ Aspre clopotele bat,/ Suntem lumină din lumină,/ În ziua fără de păcat. („Lumină"); „Norii s-au întins în horă,/ Prinzând luna la mijloc,/ Dinspre Mureş, în răcoare, Frunzele au tremurat.//…// Sub cristale tremurate,/ Care strălucesc obscure,/ La o lume depărtată/ Dintr-un vis păstrat de toamnă".
Într-o vreme a incertitudinilor, a întristărilor şi a întrebărilor, când ochii lumii plâng, odată cu ai toamnei şi ai iernii, poetul Dorian Marcoci ne mai aduce în biblioteca sufletului, încă o carte de poezie. O carte care cuprinde şi superbul poem „Limba română": „Aşa mulţi, în apa-i clară,/ S-au privit şi - au cântat/ Să-şi întindă-al lor regat,/ Tulburând unda-i izvoară.// Despărţiţi pe ape-n trei,/ De istorii, doar o soartă/ Ne e scrisă şi o poartă/ Limba noastră, cu temei.// Ea este izvorul vremii,/ Trupul, mintea le hrăneşte,/ Ne adună, zămisleşte,/ Ţine scutul de milenii.// Să vorbim azi româneşte!".
Autorul a ales, pentru cartea aceasta, un moto din Lucian Blaga: „Cine crede în zbor e stăpân peste zile". Poetul Dorian Marcoci, crede în zbor şi-i stăpân peste zilele poetice, în al lui mereu golf liric al frumosului, al cuvântului ales!
