Unul dintre marii ierarhi, creatori de limbă şi cultură românească este Sfântul Mitropolit Simion Ştefan al Transilvaniei. După înlăturarea lui Ilie Iorest din scaun, soborul protopopilor l-a ales ca mitropolit pe ieromonahul Ştefan (din botez Simion) de la mănăstirea din Alba Iulia. În ciuda condiţiilor vitrege, în care şi-a desfăşurat activitatea, şi a nenumăratelor piedici care i s-au pus, vlădica Ştefan nu s-a înstrăinat de credincioşii săi, şi nici n-a îndeplinit vreuna din sarcinile umilitoare pe care i le-au impus cârmuitorii de atunci ai Transilvaniei. El nu şi-a uitat niciodată înaltele sale îndatoriri arhiereşti, ci a căutat în permanenţă să ţină trează conştiinţa ortodoxă şi românească în sufletele păstoriţilor. Dovadă sunt cele două tipărituri româneşti, apărute la Alba Iulia, sub îndrumarea sa: Noul Testament din 1648 şi Psaltirea din 1651.
Noul Testament a văzut lumina tiparului la Alba Iulia, la 20 ianuarie 1648. Trebuie subliniat, în mod deosebit, faptul că aceasta este prima traducere integrală, a Noului Testament, tipărită în româneşte. Traducerea Noului Testament din 1648 se încadrează în curentul larg umanist de culturalizare a poporului în limba lui, mai ales că traducătorii erau conştienţi că limba noastră este de origine latină, deci menită să devină o limbă de cultură, ca şi cele considerate „sfinte": greaca, latina, slavona. În afară de aceasta, preoţii, fără să mai vorbim de masele largi de credincioşi, nu mai cunoşteau limba slavonă, încât simţeau nevoia citirii cuvântului lui Dumnezeu în limba vorbită şi înţeleasă de toţi. Într-o primă „Predoslovie" (adică prefaţă), semnată de „Simion Ştefan, arhiepiscop şi mitropolit al scaunului Bălgradului şi a Vadului şi a Maramurăşului şi a toată ţara Ardealului", se aduceau mulţumiri protocolare lui Gh. Rakoczy pentru ,,ajutorul" dat la tipărire. Deşi în prefaţă se spune că s-a tipărit cu cheltuiala lui Rakoczy, adevărul este că s-a tipărit cu banii încasaţi de la preoţii români, după cum aflăm dintr-o scrisoare a lui Geleji din 1643. Cea de-a doua prefaţă „Predoslovia către cetitori" - nesemnată prezintă un interes deosebit. La început, dă unele ştiri asupra traducătorilor. În continuare, se relata contribuţia unor cărturari români la revizuirea şi îndreptarea traducerii lui Silvestru. Ostenitorii la revizuirea şi completarea traducerii erau preoţi cărturari din Ardeal, de neam român. Frecvenţa ardelenismelor în textul tradus (crei, crăiasă, Pătru, păhar, coşarcă, ciurdă, beutură, lămpaş, beteag, târnaţ etc.) constituie o dovadă în plus că traducătorii erau transilvăneni. Nu excludem însă posibilitatea ca alături de ei să fi fost şi unii cărturari din Ţara Românească. O altă problemă pusă în a doua prefaţă a Noului Testament este aceea a îmbogăţirii limbii literare româneşti. Traducătorii, preocupaţi de redactarea exactă a textului, au constatat că în limba română nu existau termeni corespunzători pentru o serie de noţiuni. Din aceste motive, au recurs la o soluţie foarte ingenioasă, lăsând netraduse cuvintele fără corespondent în limba noastră, dar îmbrăcându-le într-o haină fonetică şi morfologică românească. În felul acesta, au intrat în limba noastră - Prin Noul Testament de la Alba Iulia - o serie de neologisme: sinagogă, filosofi, maghi, iotă, canon, areopag (toate sunt greceşti, ceea ce constituie o dovadă în plus că s-a folosit şi textul Septuagintei). Dar cea mai însemnată problemă pusă în această predoslovie se referă la necesitatea unei limbi literare unitare, pe care să o înţeleagă toţi românii. Fiind conştient de unitatea etnică a poporului român, autorul predosloviei şi-a îndreptat gândul către toţi românii, nesocotind graniţele politice nefireşti existente între ei.
În ce priveşte traducerea propriu-zisă, primul lucru care impresionează la citirea cărţii este acela că s-a folosit o limbă plăcută, mult apropiată de cea a poporului, de o mare frumuseţe literară. Fraza nu este înrobită unor influenţe străine, ci, dimpotrivă, este capabilă să exprime gândurile, fără nici un echivoc. Conştienţi de originea latină a limbii noastre, traducătorii s-au orientat spre aceasta, luând din ea o serie de fonetisme, forme şi cuvinte necunoscute până atunci. Elementele slavone şi greceşti sunt folosite într-o măsură redusă. Textul este împărţit în «capete» (capitole), iar acestea în «stihuri» (versete), orice capitol având «şuma» (rezumatul) lui. Fiecare pagină are rezervat un spaţiu pentru trimiteri la alte capitole sau versete din Sfânta Scriptură. Aceste spaţii mai erau folosite şi pentru explicarea unor termeni străini. Sunt apoi şi scurte comentarii la unele versete.
O problemă teologică de mare importanţă, legată de ediţia Noului Testament din 1648, este a celor 24 de «predoslovii». Cu excepţia Epistolelor către Filimon, II şi III Ioan, toate celelalte cărţi au câte o scurtă «predoslovie» sau, în limbajul teologic de azi, o «introducere» la cărţile respective. Din cele 672 de pagini de text, aproximativ 55 de pagini cuprind asemenea consideraţii isagogice. În decembrie 1651 s-a terminat de tipărit, tot la Alba Iulia, Psaltirea (având şi titlul evreiesc Sefer tehilim). Şi Psaltirea avea două «predoslovii» nesemnate, una adresată principelui Gheorghe Rakoczy II, alta ( la sfârşitul cărţii) «către cititori». Şi în Psaltire apar glosări marginale (inclusiv confruntări între textul ebraic şi cel grecesc). S-a făcut împărţirea în capitole şi versete, fiecare capitol având un mic rezumat. În privinţa «izvoadelor» folosite, autorii celor două prefeţe arătau că s-a tradus din limbile ebraică şi greacă, ceea ce nu este exclus. O comparaţie cu Psaltirea Scheiană şi cu Psaltirea lui Coresi din 1570 ne arată că au fost utilizate şi acestea.
Sfântul Mitropolit Simion Ştefan a trecut la cele veşnice în vara anului 1656 (probabil prin iulie), fiind atestat documentar, pentru ultima oară, la 22 mai 1656, când întărea ca protopop al Hunedoarei pe preotul Ioan. Mitropolitul Simion Ştefan, cu mijloacele care i-au stat la îndemână, cu dârzenia şi abilitatea sa, la care se adaugă credinţa puternică a păstoriţilor, a ştiut să treacă peste orice obstacole, lăsând culturii româneşti acel dar nepreţuit care este Noul Testament din 1648. Ierarh cu alese preocupări cărturăreşti, însufleţit de un cald patriotism, Sfântul Mitropolit Simion Ştefan se încadrează în curentul larg umanisto-renascentist de culturalizare a poporului şi de apărare a Ortodoxiei.
