Se spune că nu avem o tradiţie a consemnării, a înregistrării. Literatura noastră nu consemnează cum trebuie şi cât trebuie tragedia războiului, fenomenul colectivizării, teroarea politică bolşevică, situaţia tragică a ţărănimii în istorie. Catherine W.Reilly enumeră 2.225 de scriitori englezi care au scris despre primul război mondial. În La litterature de la Guerre (v.Jean Vic), lista scriitorilor de război în limba franceză se întinde pe 18 pagini. Chiar dacă literatura română nu are această amploare numerică a consemnărilor, încorporează pagini antologice despre „scufundările" de atunci ale omului „în deficit de existenţă", invincibile argumentum când detaliem pe tema Centenarului Marii Uniri. Rădăcinile evenimentului de la 1 Decembrie 1918 se cer cunoscute.
După Război, prin urmările acestuia, scria Camil Petrescu, omul este exlus de la posibilităţile vieţii. Scriitorul se afla în 1916 pe front cu Regimentul 22 Infanterie, un obuz afectându-i auzul pentru tot restul vieţii. În versurile din Ciclul morţii, soldaţi şi ofiţeri striviţi de cataclismul războiului înaintează în marşul greu al stingerii vieţii, cu feţe mutilate, încărcate de spaimă, epuizare şi dezorientare. Mărşăluirea fără ţintă îi transformă în măşti. Trupuri sleite, „fierte" în sudoare înaintează istovitor şi inert spre o depărtare fără de sfârşit, terifiantă: La câţiva paşi, un cap/ Cu bulgări de noroi în gură/ Şi pete murdare de zgură/ Pe ochii sticloşi...
Cetele de soldaţi posomorâţi, cu privirile abrutizate, apar şi în Inscripţiile pe un scut şi o targă , versurile lui Perpessicius scrise cu mâna stângă. Scriitorul avea 25 de ani când începuse Primul Război Mondial. Pleacă pe frontul dobrogean unde este grav rănit la braţul drept. Medicul francez Dufreche îi salvează mâna de la amputare integrală prin rezecţia cotului. Învaţă să scrie cu mâna strângă.
Pe front, dar şi în spatele liniilor de luptă, consemnează Hortensia Papadat Bengescu, suferinţa a fost peste putere. Soră de caritate la Crucea Roşie în gara Focşani, Bengescu trăieşte experienţa războiului, cuprinzând-o în metafora balaurului ; trenul care aducea răniţii şi morţii de pe front, schelete vorbitoare scufundate în povârnişul gol al morţii. Eroina romanului Balaurul, un arhanghel îmbrăcat în alb, se luptă cu iadul.
Imaginile războiului ce transformă şi nădejdile în cadavre apar în memoriile lui George Topârceanu despre luptele de la Turtucaia din septembrie 1916 , lupte lungi şi tragice, trăite pe viu de poet pe pământul Bulgariei „de la Hagifaclar până-n fundul Macedoniei pietroase „unde s-au jertfit peste 7.000 de ostaşi şi ofiţeri români şi unde peste 28.000 de români au fost luaţi prizonieri, îngroziţi în umilinţă: „Duceau o viaţă amară de ocnaşi, scoşi de sub ocrotirea oricărei legi (…) Oamenii nu se spălau niciodată; setea şi-o potoleau din şanţ ori mâncând zăpadă de pe câmp. Nenorociţii noştri ţărani nu mai aveau nimic omenesc în ei. Îmbrăcaţi în nişte zdrenţe de culoare mohorâtă, fără nume, pe care vântul umed sau crivăţul tăios le hărţuia în toate părţile, purtând în picioare cârpe învălătucite, legate de sfoară, slabi, murdari, cu faţă pământie, cu ochi sticloşi, cu mintea rătăcită de atâta mizerie, păreau nişte cadavre care s-au sculat cu pământul în cap şi-au ieşit la lumina zilei în hainele lor putrede, îmbibate de ţărână".
Jertfe, mutilări fizice şi sufleteşti, frustrări şi moarte, întrezărind, însă, un timp al răscumpărării. Octavia Goga, pe frontul din Dobrogea în 1916, alături de fratele său Eugen, rănit şi infirm pe viaţă, scria: Din mii de guri cu chiot de aramă/ Latinitatea strigă din tranşee.
