O mână de călăreţi, sichilii, au fost trimişi de regalitatea catolică, de osatură germană, la marginea estică a Transilvaniei, cu obligaţia de a-i ajuta pe români la paza trecătorilor. Sichili - înseamnă păzitori într-o limbă turcică, şi nu reprezentau o etnie anume. Originea etnică a foştilor secui a rămas o necunoscută. Pentru că, azi, după două studii ale Institului de genetică
al Academiei ungare, ştim că avem în Transilvania, Câmpia Tisei şi Panonia, doar maghiarofoni şi nu maghiari. Conform acestor studii, astăzi, în bazinul Dunării mijlocii, dintre maghiarofoni, sub 1% au gene asiatice, fie ele mongole, turceşti, cumane, avare şi maghiare la un loc, restul au haplogrupul J2, adică al românilor, al daco-romanilor, al tracilor (pe larg în volumul Cultură, confesiune, etnie şi rasă în Transilvania, Câmpia Tisei şi Panonia).
Casa tradiţională din Harghita. Muzeul Etnografic din Cluj Napoca
În lumea ştiinţifică e recunoscut faptul că toate recensămintele ungureşti erau de trei ori trucate, în sensul umflării ponderii ungureşti, odată metodologic - dacă vorbeai ungureşte erai automat ungur, a doua oară pe teren, prin intimidare, şi a treia oară la prelucrarea datelor, la institutul de statistică. Dar până să avem informaţii de genetică aveam şi avem date culturale. De unde învârtita coruptă, ceardaşul, la un popor nomad? Jocul în doi, în pereche, poate fi numai la un popor de multă vreme sedentar şi agricultor. Denumirea de ceardaş - aşa zisul dans naţional maghiar, de fapt învârtita coruptă, apare pentru prima dată după 1860 sub iniţiativa baronului Bela Wenckheim. (Dicţionarul Astra vol.II p.58). Mai mult şi mai precis, Ioan Slavici, cel care i-a cunoscut şi i-a înţeles cel mai bine. Maghiarii au un singur joc comun: csardas - crâşmăreasca, afară de acesta încă vreo trei locale. Csardas constă din două părţi: lassu-lin, şi friss-mărunţel. Linul-lassu este Ardeleana română; mărunţelul-friss este o compoziţie din jocurile româneşti Crişana, Bătuta, Pe picior, Lugojana şi Mărunţaua. [...] Românul cântă când joacă, iară maghiarul înjură. [...] În asemenea mod au schimbat maghiarii şi ariile române cântate de cătră dânşii. .. Deşi lassu csardas este jocul român Ardeleana, aria după care el se joacă nu este a Ardelenei, ci «doina» română. Aria doinei române este, dar, temeiul muzicei populare maghiare. Friss csardas se joacă după ariile jocurilor române. [...] Toate aceste arii de cătră poporul maghiar, propriu zis, îndeobşte sunt cântate foarte urât, în zbierături inarticulate." (Slavici vol.VIII p.795).
Aici casele, prelucrarea lemnului, sedentarismul şi muncile câmpului, crestăturile, costumele, ţesăturile, ceramica, cântecele, obiceiurile de botez, de nuntă şi de înmormântare, denominaţiunile şi numele sunt identice cu ale românilor. Cum au venit nişte nomazi de stepă în curbura Carpaţilor cu tradiţia prelucrării lemnului, identică în toate ţările româneşti cisalpine şi transalpine din Maramureş, Ţara Moţilor, Ţara de sus şi Vrancea, până în Hobiţa, Severin şi Timoc? Casa noastră tipică de la ţară ar fi cea mai veche „formă a casei arice" europene, atât în ce priveşte interiorul, cât şi în ce priveşte exteriorul, cu prispa din faţă şi dispoziţia curţii dimprejur. Acest plan aric e o caracteristică a popoarelor stabile, dedate agriculturii, iar nu vieţii foştilor nomazi, căreia îi corespunde ca tip de casă „casa semitică", al cărei plan, ieşit din cortul triburilor nomade, îşi are dispuse camerele în jurul „unei curţi interioare", susţin învăţaţii germani (V. Drăghiceanu, 707 zile).
Haina ţăranului şi a femeii e a vechilor traci, dansurile naţionale de tip ,,hora" aminteşte „Chora" dramelor antice. (38 p.266).
De unde olăritul la nişte nomazi care beau apa din burdufuri din piele de cal şi nu foloseau instrumentar casnic fragil? De unde numele sărbătorii naşterii Mântuitorului Karacioni dacă trecând prin Kiev, la finele secolului al IX-lea, nu slavii, dar nici măcar cneazul lor nu se creştinase încă? De unde organizarea lor în scaune şi a germanilor în Stuhle, dacă nu de la judeţele şi juzii românilor din acel colţ de Daco Românie?
Când s-au deznaţionalizat românii, ei au „plecat" cu tot patrimoniul lor imaterial (credinţe păgâne şi creştine, obiceiuri, colinde, poveşti, strigături, dansuri, cusături, crestături), părăsind doar limba. Recent, Judit Pal recunoaşte că secuizarea în masă a românilor s-a făcut în două etape: întâi lingvistic şi apoi religios. (Profesioniştii noştri Ioan Ranca p.161). O altă părăre avea, la 1871, Ioan Slavici, care chiar credea că mai există maghiari, astfel el scria (Slavici vol.VIII p.792). „Printre figurile povestei din când în când ni se arată câte o figură română în veşmânt străin: „cai năzdrăvani", „Mama pădurii", „S-ta Vineri", „lupte cu smei" şi alte asemenea imagini tainice, proprii numai poporului român. ... când maghiarul povesteşte , el adeseori vorbeşte cu sintaxa română .
Despre dal, dana, cântecul poporal maghiar, scrie Slavici, este acel gen al poeziei în care se află foarte puţine elemente noi (înafară de stridente, ţipătoare), restul fiind Doina. După firea sa ritmică, limba maghiară nu se poate potrivi la ritmul armonic aflat în limbile europene: pentru aceea ritmul cântecelor populare maghiare, care este mai ales cel popular român, îndeobşte este foarte rău." (Slavici vol.VIII p.793).
Excepţionalul om de cultură, care cunoştea „maghiarul" ca nimeni altul, nu putea să adune atâtea informaţii obiective, pentru că acestea nu erau scoase din arhive sau relevate de ştiinţă, încât să ajungă independent de absolutul geneticii la altă concluzie, decât aceea logică, că ar fi existat maghiari, care să preia de la români, muzica, poezia, dansul şi toate celelalte forme ale culturii populare! Încă o dată, românii când s-au maghiarizat au plecat cu toate acestea! La început într-un cadru extrem de ostil, mai apoi şi puşi la zid de aparatul ecleziastic, politic, administrativ, juridic, militar şi, în final, şi şcolar, în condiţiile divizării confesionale a românilor, operate de Viena la începutul secolului al XVIII-lea, românii din centrul ţării nu aveau decât două posibilităţi: să se maghiarizeze sau să se refugieze în Moldova. Cei rămaşi au împrumutat altă limbă, dar sângele nu l-au putut împrumuta! Până şi etnograful german Paul Hunsdorfer (1810 1891, maghiarizat Hunfalvy), admitea că secuii sunt un amestec cu autohtonii. (I.I.Russu p.118).
Savantul Nicolae Iorga concluziona pe bună dreptate: „Secuii din Carpaţi sunt în majoritate românii deznaţionalizaţi, aşa cum o arată habitatul lor tradiţional, felul de construcţie al caselor şi modul de prelucrare a pământului". (102)
Blocul „secuiesc" este, de altfel, o invenţie recentă, de după 1848 (I.I.Russu p.133), azi „blocul" de după 1848, s-a schimbat în „ţinutul" secuiesc - în mintea ignoranţilor politicieni cric din Bucureşti.
Notă: cric este o prescurtare pentru cretin, incompetent dar corupt.
