Vasile Netea - reporter de front

Se spune că Părintele Îndurărilor, grijuliu, le dă unora har cu carul. Fără îndoială, unul dintre ei a fost şi Vasile Netea, hărăzit cu acea chemare aparte, dumnezeiască.

În postura aceasta, de colecţionar de impresii, de data aceasta sub amprenta unui anumit fel de senzaţie, ca jurnalist, mă voi referi, pe scurt, la câteva „decupaje" ale unor descrieri memorabile de pe vremea în care Vasile Netea era reporter de război.

Din reportajele de pe front, din Basarabia dezrobită, de prin părţile Ucrainei, vom reţine acele descrieri doveditoare ale talentului, înainte de toate, de scriitor înzestrat.

Suficient ar fi, spre exemplificare, să ne oprim la reportajul „Odessa, regina Mării Negre": „Povestea aproape a tuturor marilor oraşe se pierde în noaptea legendelor. (...) Odessa n-are legendă. Ea n-are decât istorie. O istorie foarte tânără şi foarte clară. Şi scrie în această istorie: ziditu-s-a acest oraş când pe tronul Sfintei Rusii se afla o năprasnică ţarină, de sânge german, Ecaterina cea Mare, pe care unele legende o socoteau de-a dreptul fiică tăinuită a lui Frederic II, regele Prusiei. Pentru a consfinţi stăpânirea cuceririlor din 1792, când oştile moscovite au ajuns până la Nistru, dându-i-se, după ordinul împărătesei, numele Odessa, în amintirea cetăţii antice Ordesus, ale cărei flamuri ar fi fâlfâit, cândva, în văzduhul acestor meleaguri." Rânduri de maestru cronicar!

Cu farmecul cuvântului ales, deşi în stare de război, reporterul folosea acea stare a cuvântului ales: „Drumul trece prin lanuri nesfârşite de grâu, secerate şi adunate în clăi, şi prin lanuri de porumb. Celelalte au căzut pradă focului şi cumplitei încăierări omeneşti. În stânga şi în dreapta drumului, în bătaia razelor de soare sau în umbra clăilor de grâu, se înşiră zeci de morminte de eroi! Sunt mormintele mândrilor noştri flăcăi, care s-au cununat, pe veci, cu ţărâna Ucrainei. Din loc în loc, întâlnim echipe de jandarmi trimise să-i îngroape pe cei căzuţi. Pe lângă hârleţe, toate echipele au asupra lor cruci de lemn - niciun mort nefiind îngropat fără cruce. Şi pe fiecare cruce scrie apăsat numele celui coborât în veşnicie, în curtea Bisericii Ortodoxe din Bujalik, despuiată de toate icoanele şi odoarele locaşului Domnului, nemaifiind decât o ruină. Deasupra crucii se ţinteşte casca de oţel, semnul dârzeniei militare. Inimile ni se strâng de emoţie, ne gândim la morţi, ne gândim la vii, în dreapta noastră bubuie tunul, înainte, spre mare, vântul mişcă domol porumbiştile."

În vremea în cumpănă, clipele de glorie alternează cu momente triste, dureroase, cum e moartea maiorului Mihăilă Simion, străpuns de un proiectil inamic, care „s-a prăbuşit ca un stejar sfârtecat de trăsnet", comandantul Batalionului 2: „Totul se petrecuse fulgerător. (...) Maiorul Mihăilă nu avea decât 42 de ani - viaţa unui comandant de batalion care, timp de cinci sau şase zile, sfidase necontenit moartea. Cu ultima suflare de viaţă, i-a şoptit ordonanţei: «Să nu mă înmormântaţi pe pământul gol!... Faceţi-mi un sicriu şi îngropaţi-mă în apropierea unei biserici! Vreau ca mormântul să-mi poată fi găsit, iar osemintele - atunci când se va putea - să-mi fie duse acasă.»" Luptător, tot timpul, în linia întâi! Camarazii i-au dat ultimele onoruri. „S-a apropiat de sicriu o bătrână măruntă şi căruntă, având în mână un buchet de busuioc şi de crăiţe. A privit mortul din sicriu şi, cu ochii plini de lacrimi, a îngenuncheat, apoi a sărutat palida frunte a viteazului maior".

Acolo, unde bolşevicii au pus în locul lui Dumnezeu busturile lui Lenin şi Stalin, Armata Română, ofiţerii ei au rânduit altfel lucrurile prin teritoriile eliberate. Duhul lui Iisus triumfa. Bătrânii ucraineni, români ortodocşi din nordul Bucovinei, încep să-şi facă, din nou, cruce. În localitatea Pohribi, în prezenţa conducătorului Statului Român, mareşalul Ion Antonescu, cei 72 de copii, în vârstă de la o săptămână la cinci ani, rămaşi nebotezaţi, au primit, prin preotul Ion Totolici, botezul creştinesc…" Peste trei zile, în localitatea Pavlika sunt botezaţi alţi 38 de copii. „Naşi sunt ofiţerii şi ostaşii români din Divizie. Treizeci şi opt de ofiţeri şi ostaşi ţin în braţe 38 de copii. «Razele soarelui» răzbat - scrie Vasile Netea - biruitoare printre frunzele caişilor. Câteva din ele sărută, cucernic, mâna şi crucea binecuvântătoare a preotului Totolici. Ligheanul cu apa pentru botez scânteiază în bătaia soarelui. Ceremonia botezului începe."

Nu puţine sunt situaţiile în care grozăviilor războiului, Vasile Netea le suprapune chiar şi câte o glumă, pentru a mai îndulci suferinţa, dovedind că, peste disperare, peste lupta cu duşmanul şi cu moartea, moment al lucidităţii, devine moment de meditaţie în trăirea clipelor grele.

După bătălia din 28 august 1941, după cucerirea localităţilor Voici şi Fontana, viteazul maior Mihăilă raporta, printr-o glumă gustată de cei din jur: „Spune-i domnului general că mă spăl pe mâini în Marea Neagră!".

Talent, hărăzit cu carul, de Bunul Dumnezeu, înzestratul istoric Vasile Netea ne aduce aminte că acea stare poetică din timpul debutului în poezie, dar şi acea însufleţire de când încredinţa hârtiei acele prime rânduri din „O zi din istoria Transilvaniei - 1 Decembrie 1918", avea ecouri şi în calitatea lui de reporter de război.

Lasă un comentariu