O frământare intensă, care a început în urmă cu un an, a ajuns la coacere în aceste zile. Este legată de slujirea mea pastorală, iar tăcerea mea până acum, reprezintă un fel de post de gură ca să aud vocea lui Dumnezeu, într-o problemă care m-a implicat pe mine şi o comunitate atât de dragă, cum este cea de la Catedrala Mare din Târgu Mureş, comunitate ce m-a îmbrăţişat cu atâta dragoste în urmă cu 29 de ani, la 1 martie 1989. Au fost ani atât de binecuvântaţi!
Zilele acestea sfîrşesc perioada de slujire ca paroh, zâmbind printre lacrimi, cu drag, cu nostalgii care îmi frâng inima deopotrivă, dar care îmi umplu sufletul de bucurii nespuse în acelaşi timp. Este un moment important pentru mine şi, pentru că se apropie această ultimă zi de activitate în instituţia pe care am slujit-o cu devotament atâţia ani, acesta este mesajul meu de rămas bun. Nu regret nimic, mă retrag la pensie demn şi cu capul sus.
M-a binecuvântat Dumnezeu cu slujire în folosul Bisericii şi al neamului în părţile Mureşului, în Eparhia de Alba Iulia, în Frunzeni şi Târgu-Mureş şi în cei 42 de ani de preoţie, m-am străduit să săvârşesc cele bune. Nu singur binenţeles, ci cu cei care m-au înconjurat şi m-au sprijinit, şi socot că am făcut ceea ce am putut. Trebuia probabil să lucrez cu mai multă râvnă şi cu mai mult spor, pentru a răspunde aşteptărilor şi nevoilor spirituale ale poporului dreptcredincios.
Mi-a fost dragă slujirea Bisericii şi a oamenilor, iar Preoţia este cea mai teribilă durere şi cea mai profundă bucurie. Este sublimă, sfântă, înfricoşată şi plină de răspunderi, pentru că este slujirea lui Hristos, iar frumuseţea ei vine de la Întemeietorul ei, „Dumnezeul cerului şi al pământului", Cel care a rânduit aşezarea unor persoane alese ca mijlocitori între El şi oile sale cele cuvântătoare. Este o demnitate mai mare decât a îngerilor, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Prin mâinile sale de ţărână, neputincioase şi slabe, pline de boli şi suferinţe, se revarsă harul Duhului Sfânt. Iată în ce mare cinste l-a pus Dumnezeu pe preot pentru a fi „lumină lumii şi sare pământului" (Matei 5, 13-14)".
Sunt convins că această experienţă rânduită de Dumnezeu îmi va rămâne veşnic în minte, dar mai ales în inimă, ca un dar, ca un semn că, „Dumnezeu rânduieşte totul spre binele celor care se tem de el", cum spune Apostolul.
Oamenii normali se bucură odată cu ieşirea la pensie, la vremea în care oasele devin mai fragile, muşchii mai slabi şi gravitaţia, parcă, devine mai mare. Se bucură pentru că au posibilitatea să scape de programul fix al activităţilor de la serviciu şi pot să se dedice unor mici plăceri specifice toamnei vieţii. Ştiu că şi de acum încolo mă aşteaptă o viaţă interesantă. În februarie anul acesta, mi-am pierdut soţia cu care am fost căsătorit 43 de ani şi care mi-a fost nespus de dragă, dar ştiu că şi ea ar fi fost de acord că este timpul să închei acest capitol şi să încep unul nou.
Pentru unii, statutul de pensionar înseamnă mai mult decât să pândeşti poştaşul, ca să-ţi dea ultimul talon, să iei nepoţeii de la grădiniţă sau să plimbi sacoşa la piaţă. „La pensie" este şansa de a te bucura altfel de viaţă. De fiecare dată, eu unul am avut o senzaţie de apăsare, de tristeţe nefirească atunci când am pronunţat cuvântul „pensie" şi acest lucru se datorează faptului că mă duce cu gândul spre sfârşitul vieţii acesteia minunate aici pe Pământ sau cel puţin la ultima perioadă din viaţă.
Câteodată, chiar m-am gândit şi la vorba pe care o tot auzim pe stradă şi care spune ceva de genul: „cine ştie dacă mai apuci să te bucuri de pensie?!" Cred că aţi întâlnit-o sau auzit-o şi dvs până acum pentru că este destul de răspândită. Acum că am ajuns la pensie mă gândesc că voi avea mai mult timp să stau cu copiii şi nepoţii şi să facem mai multe activităţi împreună.
La ce credeţi că se gândeşte un preot în pragul pensionării? În primul rând se gândeşte la părinţii săi care l-au crescut. Apoi îşi aduce aminte de dascălii din şcoli, la credincioşii alături de care a trăit bucurii şi încercări, la membrii familiei sale. De aceea, într-un moment de felul acesta Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toţi cei pe care i-am întâlnit şi de la care am învăţat să fiu „mai" om, „mai" creştin, „mai" preot: episcopi, preoţi - în mod deosebit părintele Negruţiu, colegii preoţi din Catedrală Părintele Petru şi Octavian, care merită această mulţumire publică! Mulţumesc membrilor Consiliului parohial, angajaţilor, membrilor Coralei Tropar, simplilor credincioşi - şi aici sunt trei categorii speciale pe care vreau să-i salut şi cărora vreau să le mulţumesc: tinerii veşnic treji şi neobosiţi, bolnavilor pe care i-am întâlnit în spitale, dar şi prin casele lor, celor care participă duminică şi în sărbători la Sfânta Liturghie. Domnul să vă răsplătească tot binele pe care mi l-aţi făcut şi pentru lecţiile de credinţă şi speranţă pe care le-am învăţat de la dumneavoastră. Fac aici o scurtă paranteză ca să vă spun o întâmplare veselă, legată de slujirea preoţească de început: „Un preot, proaspăt, a fost trimis de pe băncile şcolii, la o parohie mică dintr-o zonă de munte. După slujbă, la prima predică, tânărul preot s-a lansat în condamnarea jocurilor de noroc, mai cu seamă pariurile la cursele de cai. Predica n-a fost bine primită.
-Domnule părinte, i-au spus enoriaşii, vedeţi dumneavoastră, această regiune este renumită pentru caii de rasă. Nu puţini creştini de-ai noştri îşi câştigă viaţa cu creşterea acestora.
Duminica următoare, preotul a vorbit despre răul tutunului şi, din nou predica n-a fost bine primită, căci mulţi creştini cultivau tutun.
În a treia duminică, părintele a predicat despre răul alcoolului, doar pentru a afla ulterior că în zonă erau livezi cu pruni şi meri, iar majoritatea făceau de-o viaţă întreagă ţuică la cazan. Mustrat pentru subiectele alese pentru predică, preotul a răbufnit frustrat:
-Şi despre ce anume pot să predic atunci? O bătrânică s-a ridicat şi i-a răspuns:
-Părinte, eu te plătesc, dumneata predică împotriva comuniştilor chinezi, că din aceia nu găseşti aici!
După această glumă, doresc să îmi cer iertare pentru toate greşelile de început, de mijloc şi de final. Dacă voi fi rănit pe cineva în timpul activităţii mele pastorale, dacă voi fi jignit prin sfaturi sau îndemnuri, dacă voi fi dat soluţii greşite, vă rog să mă iertaţi. Dumnezeu poate repara ceea ce noi nu mai putem. Mulţumesc colegilor preoţi din Protopopiat, oamenilor de cultură, şi în mod special Direcţiei pentru Cultură a Judeţului Mureş, Directorului şi Redactorului şef al Revistei „Vatra Veche", „copilul de suflet" al poetului, scriitorului şi omului de cultură Nicolae Băciuţ, revistă care în viaţa literară a ţării, din întreg spaţiul românesc, ocupă un loc aparte, un loc cucerit prin talent, sensibilitate, originalitate şi mesaj liric.
Folosesc această împrejurare pentru a spune plin de recunoştinţă, mulţumesc ziarului, ostenitorilor şi cititorilor, „Cuvântul liber", principala sursă de informare a mureşenilor, în paginile căruia se regăsesc cele mai frumoase momente şi evenimente din viaţa, istoria şi spiritualitatea comunităţii românilor, cotidian care îl are în frunte pe poetul Lazăr Lădariu.
Aş vrea, iubiţii mei, să mai spun că, am decis să rămân sub autoritatea Bisericii şi să slujesc în mod limitat cu darurile pe care Dumnezeu mi le-a dăruit, în măsura în care Biserica, conducerea ei, frăţietatea colegilor, şi credincioşii au nevoie de mine. Voi continua să slujesc oriunde voi fi chemat, fie pe peron de gară, de pe ghidonul bicicletei sau în diverse alte slujbe, atât timp cât viaţa mea personală nu se prăbuşeşte cu totul şi credinţa dreaptă nu se sminteşte. Dacă bunul Dumnezeu va vrea, voi continua slujirea preoţească la bisericuţa din Tudor, alături de fiul meu.
Mă simt în plină formă şi am în plan câteva activităţi minunate, voi rămâne om de presă, iubitor de poezie şi cuvânt însufleţit, cu genunchii aplecaţi în semn de smerenie şi închinare pentru neamul românesc întru iubire de ţară.
De mi-ar sta în putere, iubiţi credincioşi, acum la final, v-aş oferi tuturor doar bucurii, şi nu necazuri, doar împliniri, şi nu eşecuri, doar dragoste şi nu ură, doar înţelegere, şi nu discordie, doar lumină, şi nu întuneric. Dar aşa, puterile mele fiind limitate, îmi permit să vă spun doar atât: nu rămâneţi în afara Bisericii şi vorbiţi de acolo pentru că, altfel, nu vă aude nimeni. Intraţi în Biserică, şi trăiţi şi vă va auzi cine trebuie! Şi primul, Cel care vă va auzi, este Bunul Dumnezeu!
Să nu mă uitaţi în rugăciunile dumneavoastră pe care le înălţaţi zi de zi către Domnul.
Cu preţuire sinceră şi deosebită recunoştinţă, vă închină o plecăciune profundă şi vă îmbrăţişează al dumneavoastră frate în Domnul, părintele Gheorghe Nicolae Şincan.
