Ungurii ne-au „şters" pe Burebista şi Decebal!
„Este un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumei: Roma. (…) şi a fi descendentul unui popor plin de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi de libertate… n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată" (Mihai Eminescu, poetul naţional al României).
Deşi recunosc că au fost migratori, veniţi din Asia ca să cucerească Europa, unii istorici şi oficiali unguri nu au catadixit să dea „doi bani" pe tematica geto-dacă, cu mult anterioară vremii când ne-au cotropit, eliminând-o literalmente (din sistemul de învăţământ şi din abordările istoriografice conforme politicii lor de stat) sub considerentul, extraordinar!, că dacii au dispărut din istorie şi că Transilvania era goală când s-au refugiat strămoşii lor în zona spaţiului actual românesc. Dar, şi mai grav este însă, că după ce ne-au „învârtit" în formă mascată prin lovitura de stat din Decembrie 1989, ungurii au reuşit să-şi impună concepţia, anti geto-dacă, folosindu-se de „trompetele" lor, care, din spatele sau din faţa guvernărilor postdecembriste, au promovat în România o politică de discreditare a etnogenezei româneşti, frustrându-i pe elevii noştri, la examenul naţional de Bac, să mai ştie câte ceva despre cine au fost, în istoria noastră, personalităţi remarcabile precum Burebista (82-44 îHr) şi Decebal (85-106 dHr).
Ca urmare, ar fi indicat ca detractorii originii noastre să meargă până în Bulgaria, la Muzeul de Istorie Naţională, unde pot să vadă fragmentul inscripţiei de la Dionysopolis, Balcic, din al cărei ansamblu se menţionează că Burebista a fost „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Thracia şi stăpânind toată ţara de dincolo de fluviu (Dunăre - n.a.) şi pe cea de dincoace". Or să reflecteze la scrierile lui Strabo, cel care afirma că „Burebista, getul (…) a întemeiat o mare stăpânire şi a supus geţilor pe toţi vecinii: ba era de mare primejdie şi pentru romani" (celţi, illiri etc). Centrul puterii lui, înconjurat de un sistem de fortificaţii foarte bine pus la punct, se afla în „inima" Transilvanei, în munţii Orăştiei, întinzându-se de la Carpaţii Păduroşi, până la Dunărea Mijlocie şi munţii Slovaciei.
Însă, şi celălalt cârmuitor, Decebal, al cărui nume înseamnă „cel curajos", este considerat şi el ca nesemnificativ în istorie, pentru linia oficială a istoriografiei maghiare, cu toate că, îndrăznind să „ţină piept" (fără izbândă) armatei de jefuitori romani, l-a determinat pe Cassius Dio să îl descrie ca „viteaz în luptă (…) el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut", să fie elogiat de însuşi împăratul roman Traian (98-117 dHr), a cărui armată cunoscuse „rănile uriaşe provocate de coasele dacilor", apucând în sfârşit să îi vadă capul tăiat, alături de „satisfacţia" Senatului şi a tot poporul, acestui mare duşman pe care îl învinsese în două campanii militare de cucerire. Atât de mare i-a fost atunci bucuria, pe care marea Romă o trăise în 88 dHr. Drama de a încheia o pace ruşinoasă cu strămoşii noştri, încât „serbările" victorioşilor, consacrate jafului la Roma, s-au conturat pe nelegiuiri întinse (record!) pe 123 de zile, când sute de mii de spectatori de la Colloseum au „gustat" dintr-un spectacol macabru la care au participat 10.000 de gladiatori şi 11.000 de animale - un bun prilej ca poporul roman să fie „fericit" că i s-a refăcut visteria imperială, i s-au scutit contribuţiile pe timp de un an, i-au fost suprimate toate datoriile şi datorită pradei de război adusă de la străbunii noştri (Lucius şi Dio Cassius ne vorbesc de faptul că romanii ne-au degrevat de 165,5 tone de aur şi 331 tone de argint). Iată deci, cât de mult s-au bucurat conducătorii atât de temutului Imperiu Roman, cu a sa cea mai puternică armată din lumea antică, pentru că a reuşit să „pună mâna" pe Dacia Traiana, transformând însă, în provincie imperială, numai Transilvania (fără colţul sud-estic dintre Oltenia şi Carpaţi), Banatul şi Oltenia, căci în Maramureş, Crişana şi nordul Moldovei au continuat să zburde, ca „păsările cerului", dacii liberi…
