Nu de alta, dar suntem doar aproape de sfârşitul celui de-al 2-lea deceniu a ceea ce se crede că va fi primul secol al „Tragicului Mileniu 3".
Îl numesc aşa nu pentru că n-aş înţelege adevărul că firea omului e mereu schimbătoare, iar hotărârile şi faptele sale păguboase surprinzător de imprevizibile, ci şi pentru că nu pot pricepe, nici în ruptu' capului, de ce continuă această prelungită instabilitate a vremii şi a vremurilor! Dovadă că mult prea des se întâmplă ca, în mijloc de vară, locul firesc al zilelor călduroase să fie brusc luat de cele răcoroase ale unei prea timpurii toamne, urmate de repetabila caniculă a unor secete prelungite. Tot atât de anapoda petrecându-se lucrurile şi dincolo de echinocţiile şi solstiţiile astronomice ale iernilor şi primăverilor. Cât despre celelalte necazuri şi întâmplări neîntâmplătoare ale vieţii noastre zilnice, ce să mai credem?! Doar constatăm neputincioşi că ele năvălesc peste noi din toate părţile şi ungherele. Şi, de cele mai multe ori, când nici nu te aştepţi! Adevăr nu numai deosebit de trist dar şi dureros de adevărat. Asemeni „zgârieturilor" lăsate pe arătură de colţarii vechilor grape de lemn, purtate în urma plugurilor trase de obositele vite cornute înjugate sau de caii înhămaţi şi înspumaţi. Unelte agricole devenite rudimentare pentru modernistele timpuri de acum, însă care, sunt cu atât mai necesare trudei lucrării pământului de către săracii, bătrânii şi necăjiţii noştri ţărani români! Unii dintre ei continuând să se încăpăţâneze în a nu îşi înstrăina definitiv şi pentru totdeauna hotarele, grădinile şi casele. Muncind nu numai atât de greu, dar şi cu atât de puţin folos traiului lor zilnic. Şi cu toate astea, o fac statornic. Chiar şi numai de dragul de a nu lăsa în uitare tradiţia plugăritului. Pentru că aşa au deprins ei de la bunii şi străbunii lor înaintaşi, şi anume, că adevăraţii şi harnicii ţărani români, chiar dacă au hambarele pline cu bucate, ei tot ară pământurile şi seamănă sub brazdele plugurilor, seminţele viitoarelor lanuri de grâne şi de cucuruz. Tot la fel fac şi vrednicele lor soţii. Cele care, deşi au „lăzile de zestre" pline cu toate frumuseţile artei meşteşugurilor ţărăneşti, ele continuă să toarcă cu fusele, firele caierelor prinse în furci, pentru ca în lungile, friguroasele şi întunecoasele nopţi de iarnă să ţeasă la război şi să brodeze frumoasa ie românească pe giulgiul alb ca spuma laptelui.
