Monahi transilvăneni - luptători pentru păstrarea conştiinţei de unitate naţională şi bisericească

În Biserică, monahismul a exercitat una dintre cele mai puternice influenţe. Tot ce este creaţie creştină, a pornit din mănăstire, e creaţia monahismului. Când afirm acest lucru mă gândesc, în chip deosebit, la rolul monahismului ortodox român, mai ales transilvănean, la păstrarea conştiinţei de unitate naţională şi bisericească. Este extrem de utilă pomenirea câtorva figuri de monahi ardeleni care au exercitat un rol deosebit în mijlocul credincioşilor români din Transilvania, în apărarea legii strămoşeşti şi a unităţii noastre naţionale, şi care au fost „piscuri de sfinţenie, a căror lucrare şi-a pus pecetea pe trăirea şi viaţa noastră naţională şi bisericească".

Sfântul ierarh Ilie Iorest a fost mitropolit la Bălgrad, între anii 1640—1645. Chipul lui îmbunătăţit a fost plăsmuit la mănăstirea Putna din Moldova. Acolo a deprins meşteşugul zugrăvirii de icoane şi meşteşugul tiparului. Priceput în arta tipografică, lucrează la tipografia de la Alba Iulia, unde după moartea mitropolitului Ghenadie, ajunge mitropolit, în împrejurări foarte grele pentru Biserica şi pentru poporul românesc din Transilvania, mai ales din cauza planurilor de calvinizare ale principilor calvini. Sfântul ierarh Ilie Iorest s-a dovedit în aceste grele împrejurări un om neînfricat, tare în credinţă, căutând să întărească la rândul lui pe cei slabi şi şovăitori, ca să rămână statornici şi tari în legea ortodoxă. Chinuri şi prigoane muceniceşti a suferit Sf. Iorest în tăria credinţei celei drepte ortodoxe şi cu căldura dragostei faţă de neamul românesc din Transilvania, din mijlocul căruia a răsărit. Sf. Iorest cel mult pătimitor şi-a pus sufletul său pentru Biserica lui Hristos şi pentru neamul lui cel românesc.

O altă figură luminoasă, reprezentant de seamă a monahismului transilvănean, este Sfântul Ierarh Sava Brancovici, mitropolit al Ardealului, care s-a dovedit un om priceput şi care s-a străduit să ţină dreapta credinţă a răsăritului, neştirbită şi neîntinată. Bătut crunt de prigonitorii calvini, a luptat ca un bun ostaş al lui Hristos pentru Biserica Ortodoxă Română şi pentru drepturile poporului român din Transilvania.

Din lungul şir al monahilor ardeleni care s-au împotrivit împăraţilor habsburgici catolici de la Viena şi a călugărilor iezuiţi, care au căutat prin toate mijloacele să maghiarizeze şi să catolicizeze poporul român din Transilvania, avem figura luminoasă a lui Visarion Sarai, care a venit în Transilvania pentru a ajuta pe credincioşii ortodocşi români, care sufereau amarnice prigoane, necazuri şi strâmtorări din cauza catolicilor care voiau în tot chipul să smulgă din inimile româneşti credinţa lor ortodoxă.

Tot printre aceşti neînfricaţi reprezentanţi ai monahismului transilvănean, luptători pentru păstrarea conştiinţei de unitate naţională şi bisericească trebuie să amintim pe Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara. În ochii credincioşilor transilvăneni figura călugărului Sofronie a rămas ca un chip luminos de sfânt, iar numele lui ocupă un loc de o deosebită cinstire în istoria Bisericii Româneşti din Transilvania pentru lupta dusă în scopul reînvierii unităţii noastre bisericeşti. Mişcarea religioasă a lui Sofronie cu roade atât de binefăcătoare pentru Biserica Ortodoxă Română, şi pentru credincioşii români din Transilvania a însufleţit la luptă pentru lege, pentru limbă, pentru neam, pe toţi românii din regiunile mărginaşe ale Transilvaniei.

Între reprezentanţii de seamă ai monahismului transilvănean, care au apărat cauza legii româneşti, este a se număra şi călugărul Nicodim, care a trăit într-o mănăstire din Ţinutul Făgăraşului. El a îndemnat pe credincioşii români ortodocşi la rezistenţă împotriva catolicilor şi uniţilor, a călătorit la Viena, în Rusia, prezentând pretutindeni plângerile românilor împotriva „lupilor celor răpitori de suflet şi stricători ai credinţei celei pravoslavnice". Luptele acestor vrednici mărturisitori ai Ortodoxiei româneşti, ai unităţii de neam, de limbă şi de tradiţii, se datoresc „vechilor noastre mănăstiri, care au fost multe şi modeste, dar ele au corespuns unei mari şi adânci nevoi sufleteşti".

Monahismul ortodox transilvănean s-a identificat întru totul cu dorinţele, cu aspiraţiile şi vrerile poporului român. Monahii mănăstirilor româneşti au fost uneori şi dascăli şi învăţători ai poporului. Ei au învăţat pe ţăranii români scrisul şi cititul în cărţi, cântările şi slujbele bisericeşti. Asemenea şcoli cu monahi foarte învăţaţi au fost la Sâmbăta de Sus, la Alba Iulia, la Prislop, la Şinca Veche şi în alte locuri.

Pe linia unităţii noastre naţionale, călugării au adus mari şi însemnate servicii, cum sunt cei de la mănăstirea de la Alba Iulia, despre care Ştefan Meteş spune: „Călugării aduşi aici de Mihai Viteazul, au făcut mari servicii Domnului român întru stăpânirea acestei provincii româneşti". În satul Bulzu din Munţii Apuseni a trăit înflăcăratul călugăr luptător pentru Ortodoxie, Teodosie. Mănăstirea şi călugării de la Râmeţ au fost locaş de veche ortodoxie, unde exista şi o şcoală în care învăţau copiii carte. La mănăstirea Feleac s-a scris pe la anul 1716 un Apostol şi o Evanghelie. La mănăstirea Drăguş se face pomenirea de „logofătul Matei Voileanul gramaticul", care a compus predici, istorioare morale, a tălmăcit părţi din Psalmii lui David şi scrie Vieţile Sfinţilor şi, mai târziu Istoria Troadei.

La mănăstirea Sâmbăta de Sus întâlnim pe egumenul Visarion. În timpul acestui egumen, mănăstirea de la Sâmbăta de Sus a devenit un focar al Ortodoxiei. La Veneţia de Sus a trăit călugărul Ioanichie care a fost un foarte apropiat colaborator al lui Sofronie în revoluţia religioasă dintre anii 1759 — 1761. La mănăstirea Plosca (Teliucul de Sus) îl aflăm pe călugărul Teodosie, neînfricat propovăduitor împotriva unirii.

Deşi călugării de la mănăstirile din Transilvania au fost neînfricaţi apărători ai unităţii de credinţă şi de neam, ei totuşi n-au propovăduit ura şi duşmănia împotriva altor credinţe religioase. Dacă în veacul al XVIII-lea au condus marea răzvrătire religioasă a poporului, luând parte activă la ea, motivul justificat trebuie căutat în faptul că niciodată legea şi credinţa ortodoxă n-au fost aşa de batjocorite, ca atunci, fiind credincioşii ei români despoiaţi şi chinuiţi prin tot felul de mijloace.

George Ivaşcu, referindu-se la rolul călugărilor de propagatori ai culturii în cele trei ţări româneşti, a denumit această lucrare o adevărată „internaţională monahicească". Rolul monahismului ortodox transilvănean în păstrarea conştiinţei de unitate naţională şi bisericească a fost prestigios. Călugării mănăstirilor transilvănene au fost făclierii credinţei strămoşeşti şi au sprijinit împlinirile noastre naţionale.

 

Lasă un comentariu