Doamne, aud iarba tinereţii scâncind
Ce aud acum
de pe toamna muntelui meu?
Ascult, parte deja şi eu,
văd piatra zidirii mele
în timp
şi aud, Doamne,
iarba tinereţii mele
scâncind,
în gura coasei,
şi simt parfumul fânului,
cândva, prin rouă,
de tata cosit;
şi păsările cerului le-aud, Doamne,
privindu-mă cu ochii lor de onix,
cu libertatea aripei plutind
pe sub cerul, şi el uimit
de graţia aceea
din colivia gratiilor de diamant
în care prizonieri toţi suntem,
şi zbor, şi înălţare,
dar şi cădere,
odată cu topirea aripilor de ceară,
pe care veşnice noi le-am crezut;
păsările, cântecul viu
l-au învăţat din discreţia subpământului;
prin gheţuri supuse,
păzind cheile văzduhului
şi vieţile grăbiţilor,
în vârful picioarelor noaptea pleacă
în mâini pline cu zăpezi de cristal;
Doamne, aud iarba tinereţii mele
în gura coasei scâncind
şi simt cum mi s-apropie toamna
din cântecul singurătăţii.
În pumn, jaloane toţi anii mi-i adun
Triunghi după triunghi, o năzărire
iar s-au dus cocorii mei, pe rând,
în cele toamne lungi, o tânguire,
a cerului potecă îngropând.
Sfânt îndemn se-nalţă amintirea-n cânt
pe cea moarte iar, mereu călcând,
pe cel dulce zvon venind din subpământ,
greu, din piatra stâncii răsărind.
Un aer viu respiră-ncet, cuminte,
lacrima mea iar dă să nască,
pe ceruri largi vin dusele cuvinte
cu umbre să le însoţească.
Ai mei demult s-au dus, cu toţi, dincolo,
în cel tezaur de-oseminte,
ecou prelung, pe duşi îi strigă-acolo
din neîntoarsele morminte.
Iar pentru mine-i cerul nost' părinte,
pentru-al meu pământ voi fi mereu,
aici mi-i locul rădăcinii sfinte,
paznicul în ochi de Dumnezeu.
În pumn, jaloane toţi anii mi-i adun,
de-acum `nainte, grea povară,
şi pentru întâia oară eu aud
un cântec nou, de primăvară.
