Motto: „Lucrul cel mai greu este nu să-ţi faci datoria, ci să vezi care e ea." Ferdinand I, Regele României (1914-1927) ,,Întregitorul"
De mic copil mi-a plăcut (şi acum) să stau în preajma bătrânilor, a celor mai în vârstă; foarte multe afli de la ei, mai ales lucruri deosebite. În satul meu natal Lueriu (Reghin), era obiceiul ca după slujba de la biserică, duminica, şi servirea prânzului (amiaza), preotul Gheorghe Cunescu (basarabean) şi învăţătorul Mihail Moldovan se adunau cu vârstnicii şi bătrânii în centrul satului. Acolo discutau toate problemele ,,cetăţii". Multe şi diverse lucruri am aflat eu, atunci, acolo. N-auzeai vreun cuvânt nelalocul lui, pentru nimic în lume. Iată, se făcea educaţie, nu numai acasă, în familie, şcoală, biserică, ci şi pe uliţele satului. Azi te îngrijorezi ce auzi, ce vezi pe străzile, uliţele satelor şi oraşelor.
Multe lucruri am învăţat şi învăţăm din faptele eroilor şi veteranilor. Şi aceştia discutau în sat tot ce se întâmplă, se făcea istorie copiilor şi tinerilor.
Din păcate, azi avem tot mai puţini eroi şi veterani. Timpul tace şi trece, iar ei, mulţi, duc în mormântul de veci multe lucruri trăite şi nespuse de ei, de pe front, din tranşee sau din lagăre. Cui îi pasă? Veteranii de război primesc o indemnizaţie ridicolă. Când trece un veteran prin faţa noastră, trebuie să ne ridicăm pălăria, sau chiar să cădem în genunchi. Când trecea un veteran prin Căpuş, pe stradă, îi invitam pe copii la fereastra cabinetului de istorie şi le spuneam: ,,Iată, trece istoria pe drum..." Dar de unde în România de azi asemenea educaţie şi comportament? Politicienii de astăzi nu au grijă de ţara de care au fost aleşi să conducă. Dar au ales să fure.
Rândurile de faţă le-am scris în noaptea de 14.03.2018, după înmormântarea veteranului de război Rus Petru, de 95 de ani, colonel în rezervă, pe care l-am cunoscut şi de la care am aflat foarte multe lucruri de pe front, armată şi închisori.
,,Un om cât un secol", ca şi Regele Mihai I al României. În ultimii ani, l-am vizitat foarte mult acasă la dânsul, în Luduş. Modul cum povestea trecutul, mai ales cel de soldat, m-a fascinat, uneori chiar m-a cutremurat. Azi, la cei aproape 70 de ani ai mei, ca şi în copilărie, rămâneam ţintuit locului de cele aflate de la acest MARE VETERAN şi OM. Mă întreb şi nu îmi pot răspunde cum un om care a suferit atât de mult în cei 95 de ani de viaţă este atât de calm, călduros, amărăciunile vieţii spunându-le ca pe ceva obişnuit. Acum înţeleg oamenii care ştiu că viaţa e un calvar şi o ,,înfruntă ca un leu". Sunt extraordinari! Sunt modele de oameni. Viaţa e o luptă, deci, luptă-te cu ea!
Colonelul în rezervă Rus Petru apare cu câteva informaţii şi în monografia comunei Bogata (Mureş). Autorul acestor rânduri şi soţia sa, Lucia - Zamfira Stavilă (frumoasă ca şi cea din ,,Nunta Zamfirei", a lui George Coşbuc, dar de o frumuseţe severă ca a femeilor dace) şi inginerul Ioan (Nucu) Corla din Luduş, originar din Bogata, sunt autorii acestei monografii. Ce ne-a surprins foarte mult era luxul de amănunte şi verva caldă, plăcută, cu care le spunea colonelul veteran. Parcă aşa trebuia să se fi întâmplat. Da, avea dreptate. Nihil sine Deo! (Nimic fără Dumnezeu!). Aşa a fost şi este voia Tatălui Ceresc.
Nu era un om fatalist, era un om mare care şi-a primit soarta hărăzită de Divinitate. Conversaţia noastră (a mea şi a soţiei) era atât de plăcută, antrenantă, care se derula într-o ţinută decentă de atitudine şi comportament.
Soţia sa, Aurelia (Reli), draga lui soţie îl ajuta în redactările lui. Ea ştia tot trecutul lui. Doamne, ce familie! O familie de adevăraţi ,,nobili". Plecam din casa domniilor lor foarte bine informaţi, bine dispuşi, iar la despărţirea la poartă ne planificam reîntâlnirea. Am avut ce învăţa de la această familie. Erau de o nobleţe rară, aveau alura unor nobili elevaţi, calzi, tandri, buni, mari gospodari şi, mai ales, iubitori de familie. Sigur, nu-mi reneg (n-am de ce să o fac) părinţii mei, dar această familie, Rus Petru şi Aurelia, au fost şi sunt pentru familia Stavilă din satul lui Petru Maior, Căpuşul de Câmpie, ca nişte părinţi care ne-au adoptat. Le rămânem datori şi recunoscători, în veci. Le rămânem datori, pentru că ştim, cum spunea regele Ferdinand I, care ne e datoria, aceea de a ştii ce trebuie să facem, de a respecta şi preţui valoarea oamenilor. Devenim mai buni, mai înţelepţi, avem datoria ca şi noi cu semenii noştri să fim ca şi ei. Sau cel puţin să ne apropiem de nobleţea acestei familii, mai ales a nobilului colonel veteran Petrică Rus.
Fiind profesor de istorie şi director peste 40 de ani în satul colonelului care a plecat în lumea stelelor, Căpuşul de Câmpie, mă aşteptam că va veni cineva, cu siguranţă, din partea Cultului Eroilor, a Organizaţiei judeţene de veterani şi chiar fanfară. N-a fost nimeni care să vorbească, în afară de preot, de personalitatea marelui veteran. Eu, la Căpuşul de Câmpie, pe toţi cei 27 de veterani, i-am condus pe ultimul drum spre stele, după slujba religioasă şi a unui cuvânt de suflet al meu la adresa acestora, aşezând pe coşciug steagul pentru care trăiră şi muriră - Tricolorul României.
Familia mea a rugat să fie trase clopotele, în Căpuş, în memoria veteranului şi a mai promis două lucruri: un articol de adio, la ziar, pentru colonelul veteran Rus Petru şi să ducem un steag tricolor familiei, pe care vom inscripţiona un gând în memoria marelui veteran, colonel Rus Petru.
Nu numai că a fost un deosebit ostaş şi veteran al ţării, dar a muncit peste 30 de ani ca responsabil la serviciul administrativ al cooperaţiei din zona Luduş. A fost un foarte bun manager. A ajutat întreaga zonă a Luduşului, dar nu şi-a uitat niciodată satul natal, Fânaţele Căpuşului, Căpuşul de Câmpie şi Iclănzelul.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
România nu este a mea, nici a veteranului Rus, ci a urmaşilor urmaşilor noştri, în veacul veacurilor!
