Marea Adunare Centenară, Chişinău 2018. Sentimentele Basarabiei sunt amestecate faţă de România, pornind de la „Trebuie să ne unim cu patria-mamă!" până la „De asta avem noi nevoie acuma?". Dar, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, oamenii „au votat" duminică, 25 martie, Proclamaţia pentru Unire.
Când au apărut grupurile de români pentru manifestaţia de duminică de Chişinău, la terasele din centru, unde urma să aibă loc Marea Centenară, preţul la apă şi cafea a crescut discret. „Dar ieri era mai ieftin!", au protestat unioniştii. Vânzătoarele au ridicat din umeri, între „Nu înţeleg ce spui" şi „Nu am ce să-ţi fac". Frate, frate, dar brânza-i pe bani.
Cine se aşteaptă să fie primit cu pâine şi sare în capitala Basarabiei este idealist. În afara grupului de unionism fierbinte, în care militanţii trăiesc şi vibrează numai pentru Re-Unire, străzile Chişinăului rămân locul unde poţi fi întâmpinat cu răceală, indiferenţă sau chiar ostilitate. Nu toată lumea ştie româneşte şi cei care o ştiu trebuie ajutaţi să o înţeleagă. Vorbit rar şi clar, repetat cuvintele - pentru că oamenii, cu toată bunăvoinţa, nu au exerciţiul limbii române. (…) Pentru pregătirea Centenarului, Radio Moldova a difuzat un program intens, cu tematică puternic unionistă. Intelectualii au fost poftiţi la microfon să vorbească despre serbarea în onoarea momentului de la 27 Martie 1918, când Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu Ţara-mamă „de azi încolo şi pentru totdeauna". A urmat Bucovina, la 28 noiembrie 1918, apoi Transilvania, la 1 Decembrie 1918, făcând România Mare. Muzica răsună tulburător, căci este de ajuns să asculţi „Doina Prutului", ce are versuri de dor şi jale scrise de Ion Buzdugan, secretar al Sfatului Ţării de la 1918, care a votat Unirea. Cuvintele sunt cântate de Vasile Burlacu: „Ce te tulburi, Prutule/ Prutule, pierdutule?/ De ce nu m-aş tulbura,/ Dacă plânge ţara mea,/ Sub cătune, sub zăvoare,/ Zace Ţara la închisoare,/ În temniţă, fără soare,/ Fără soare şi lumină,/ Ţara-mi geme şi suspină,/ Jugu-i crud şi noaptea grea/ Vai de biata ţara mea./ Din Carpaţi şi pân' la Mare/ Valu-mi duce lăcrămioare,/ De la Nistru la Carpaţi,/ Fraţii-mi sunt înstrăinaţi/ Peste Prutul pe ceal' mal,/ Geme ţara sub moscal/ Iar în partea cealaltă/ Plâng toţi fraţii laolaltă/ O jelesc pe surioară,/ ruptă de la Maica-Ţară/ Şi-i jelesc pe scumpii fraţi,/ de moşie înstrăinaţi,// Ţara-mi geme,/ Calu-mi plânge,/ Varsă lacrime de sânge,/ Valul plânge se sfărâmă,/ Ţara de duşmani mi-e frântă./ Prutule, voinic plutaş,/ Ia-ne arma de ostaşi/ Şi ţi-adună oştile/ De pe toate coastele/ Şi năvalnicele valuri/ Revărsă-le peste maluri/ Sub puhoiul lor de arme/ Temniţele să se sfarme/ Iar potopul tău de ape/ pe duşman să ni-l îngroape /Ţara de străini să-mi scape,/ Fraţii mei scăpaţi de jug/ Să trăiască în belşug/ Făr' de sub chin,/ Făr' de suspin/ Peste ţara lor stăpâni/ Ce te tulburi, Prutule/ Prutule, pierdutule..." Nu poţi să nu te gândeşti la câte greutăţi au avut de îndurat unioniştii acum mai bine de 100 de ani, şi de zeci de ani încoace. Şi câtă luptă îi aşteaptă în continuare!
În duminica manifestaţiei, Piaţa Marii Adunării Naţionale din Chişinău este o mare tricoloră. „Mă simt ca la protestele din Piaţa Victoriei", spune Ionuţ Neacşu, venit de la Constanţa. Tovarăş de drum, Bogdan Andrei Buştiuc este costumat în dac, cu blană, opinci şi pileus (scufia) de tarabostes. Este foarte pătruns de moment: „A sosit clipa dreptăţii, ziua sfântă a libertăţii. Ne onorăm strămoşii azi, a venit timpul să luptăm. Honor et patria!".
Fete şi băieţi împart steguleţe, lornioane de hârtie cu simbolul centenar „100" şi au markere tricolore pe care le aplică unde doresc participanţii la demonstraţie. Înfăşurat în drapel, Cătălin Marin, din Mangalia, cere să aibă trei însemne tricolore: două pe obraji şi unul pe frunte. Tinerii vin pe rând şi-i cer steagul să se pozeze cu el la Arcul de Triumf. Când îl primeşte înapoi şi-l potriveşte din nou pe umeri, Cătălin îl duce la buze şi-l sărută cu ochii închişi. La miting este prezent şi Fabian Cotan, un băietan de 13 ani, care a venit de la Năvodari, însoţit de mama lui, Adriana. Ambii au ţinut mult să fie la Chişinău. „Pentru ei contează să îi susţinem, să le arătăm că nu sunt singuri. Cu ajutorul lui Dumnezeu, s-o face şi Unirea, noi avem speranţă", spune Adriana. Fiul ei este olimpic la istorie şi patriot până-n măduva oaselor: „Am venit aici pentru că vreau să accentuez adevărul istoric. Cândva o să-mi aduc aici copiii, să vadă România Mare. O să le povestesc urmaşilor mei că am fost prezent la Chişinău într-un moment istoric. Sper să fie mândri de mine, cum şi noi suntem mândri de înaintaşii noştri care au făcut Unirea". Alexandru Bologa, cercetător de la Institul „Grigore Antipa" din Constanţa, notează în carneţel câteva idei. Va scrie pentru revista de specialitate. „Sunt braşovean de origine, stabilit la Constanţa. Dar sunt basarabean prin convingere", explică doctorul în biologie marină. Marius Tawfik este român, din mamă caucaziancă din Daghestanul sovietic, şi tată arab, care s-au cunoscut când au făcut facultatea în ţara noastră: „Am reprezentat România pe podium, când mi-aude lumea numele se blochează. Nu sunt terorist musulman, eu sunt ortodox, şi sunt român, mai român decât mulţi alţii. Aş face curat în ţara noastră de hoţi şi leneşi". Daniel Mihai, profesor de vioară la Colegiul Naţional de Arte „Regina Maria" din Constanţa, face, după doctoratul în muzică, un master în jurnalism, la Chişinău: „M-am apropiat de ei foarte mult şi vreau să vin cât mai des în Basarabia". Pentru soţii Boşneagu, din Constanţa, ziua a fost memorabilă. Au făcut turul pieţei, s-au fotografiat cu grupurile venite din toată România şi toată Basarabia. Doamna Aneta are chiar o fotografie cu fostul primar al Chişinăului, Dorin Chirtoacă: „M-am dus la el şi i-am spus că trebuie să facem o poză. A râs". Doi bătrâni, Ion şi Dumitru, caută români din ţară, să le strângă mâna. Le arată cupoanele de pensie, le povestesc ce au pătimit din 1940 încoace. „Banditul de Snegur o zîs în '90: «Unire, da. Dar nu acum!». Iar Iliescu, nemernicu' cela, ţinea mai mult la Rusia, normal că a făcut ce i-au comandat ruşii. Ajutaţi-ne, fără România nu avem nicio şansă!". O femeie de vârsta lor aprobă: „Tinerii, voi trebuie să faceţi Unirea!". Arcadie Covaliov şi Tudor Tutunaru ţin sus steagul raionului Sîngerei dinspre Bălţi. În componenţa sa intră şi satul Dobrogea, întemeiat de lipovenii vechi veniţi din Tulcea. Coincidenţă, un alt sat Dobrogea există în componenţa unui oraş de lângă Chişnăiu, care se cheamă Sîngera. „Haideţi să ne înfrăţim, vrem o localitate din România să ne devină surată. Facem Unirea pas cu pas, se poate face!", sunt siguri basarabenii.
Ochii din mulţime. Pe scenă, politicienii vorbesc: primarii localităţilor care au declarat Unirea cu România, militanţii din societatea civilă, urmaşi ai veteranilor de război. Maestru de ceremonii este George Simion, liderul Platformei Unioniste Acţiunea 2012. „Nu mai ştim ce suntem. Nu suntem ruşi, dar nu suntem nici români?! Soarta noastră este România, nu putem altfel", spun demnitarii basarabeni. Gândul zboară la mari absenţi: soţii Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Grigore Vieru şi atât de mulţi alţii, care au murit neîmpăcaţi, dar cu credinţă nestrămutată. În mulţime, lumea se găseşte, se cunoaşte, se îmbrăţişează, îşi zâmbeşte, face poze laolaltă.
Printre rânduri îşi face loc câte un voinic, ca din întâmplare. Cunoscătorii recunosc aparatura din dotare a „unionistului" care se plimbă neliniştit. Lat în spate, tuns 1, individul poartă un palton lung şi ochelari negri a căror ramă este groasă, cu secţiunea pătrată. „Sunt ochelari de filmat", şopteşte Daniel Păun, deţinătorul unui site multimedia, care observă apariţia „robocopului". Omul cu ochelarii se opreşte câteva clipe într-un loc, de unde se roteşte 360 de grade, pentru a-i înregistra pe toţi cei din jur. În mână are o sacoşă nouă de plastic, cu un pet de lapte. Poate singurul care a venit la miting de la cumpărături. Când se învârte încet, i se văd ochii de după lentile. Are privirea fixă şi concentrată, cu ochii măriţi, ca şi cum n-ar vedea, de fapt, pe nimeni, ci ar focaliza ceva. Când cineva îi face cu mâna zâmbind ca la poză, ochelaristul o ia din loc. Altul, de două ori cât el, este tuns ca în filmele cu Dolph Lundgren. Se apropie cu paşi mari când aude zarvă între câţiva oameni care discutau mai tare. Aude despre ce e vorba, apoi se îndepărtează la fel de repede, cu mâinile în buzunare.
Marea manifestaţie centenară a strâns, conform estimărilor organizatorice, circa 50.000 de oameni. Ei se aşteptau la suta de mii. N-au venit oameni din Chişinău, dar au venit din tot restul patriei întregite, chit că în România era încă avertizare de cod portocaliu când ei s-au pus la drum. „Pentru noi, e, totuşi, ceva inimaginabil. Să strângi 50.000 de oameni la cea mai mare manifestaţie de la '90 încoace, nu e puţin lucru. Atunci au fost 300.000 de oameni în piaţă. Pentru ziua de azi am mers din casă în casă, la sate, la oraşe, ca să scoatem lumea din case. Iar oamenii au venit pe cont propriu, din Moldova, din România sau din diaspora. Contează foarte mult", consideră Ion Leaşcenco, liderul Blocului Unionist Naţional.
Acum trei ani, la ultima demonstraţie de amploare, au fost de trei ori mai puţini manifestanţi. Se citeşte Proclamaţia Marii Adunări Centenare prin care se arată că idealul ambelor maluri ale Prutului este, firesc, doar Unirea: „Este unica soluţie de supravieţuire şi progres a românilor dintre Prut şi Nistru". Marşul se încheie cu Hora Unirii. Se joacă în mai multe reprize, lumea nu se dă dusă. „Trebuie să mai venim, neapărat", îşi promit românii revederea cu Chişinăul.
Sângele apă nu se face, indiferent de grai. La Catedrala Mitropolitană, după manifestaţie, oamenii intră să se închine, să aprindă o lumânare. La pangar, micul magazin din interior unde se vând obiecte bisericeşti, o româncă blajină, la vreo 65 de ani, vrea să cumpere lumânări, dar are doar lei româneşti. Femeia de la tejghea o goneşte, să schimbe banii întâi. La rând era un tânăr care vorbea ruseşte, dar care înţelege ce se întâmplă. După un schimb scurt de vorbe cu cuvioasa de la pangar, cumpără el lumânările şi le împarte cu bătrâna din România. Ea nu mai ştie cum să-i mulţumească, el face un gest de „Să fie primit!". Amin!
