A fost odată (spune tradiţia catolică) un om numit Hristoforus. Omul acesta era foarte bătrân. Încă din copilărie nutrea o dorinţă arzătoare să-l întâlnească pe Dumnezeu şi iată că, într-o seară Dumnezeu i-a spus:
-Hristofor, te aştept mâine înainte de asfinţit, de cealaltă parte a văii, pe culmea muntelui.
Omul nostru a pornit la drum cu noaptea în cap, ca să ajungă la timp, la întâlnire. A străbătut pădurea de brazi, cea de arţari şi cea de stejari falnici. Soarele se ridica de amiază, când Hristofor a ajuns în fundul văii. Acolo a văzut un căruţaş, care asuda şi gâfâia, tot îndemnându-şi caii şi împingând căruţa. L-a strigat pe Hristofor:
-Hei, om bun, dă-mi, rogu-te, o mână de ajutor, nu pot să-mi scot căruţa din râu...
După multe ore, au reuşit s-o urnească. Lui Hristofor nu-i mai rămăsese decât un ceas ca să ajungă la întâlnire. A luat-o la fugă şi a fugit cât îl ţineau picioarele, urcând muntele. Când, la capătul puterilor, a ajuns pe culme, soarele asfinţise de mai bine de zece minute. Hristoforus a căzut în genunchi şi a început să plângă cu amar: Aşadar, n-avea să-L mai vadă pe Dumnezeu înainte de moarte. Trist şi abătut, a făcut cale întoarsă. Ajungând la râul unde îl ajutase pe căruţaş, iată că-l cheamă un copil.
-Hei, om bun, vrei să mă iei pe umăr şi să mă treci apa? Sunt mic şi nu ştiu să înot. M-aş putea îneca dacă nu mă ajuţi!
Fără să spună un cuvânt, Hristoforus l-a urcat pe umeri şi a intrat în apă. În mijlocul vadului, copilul devenise foarte greu şi apele porniseră a se umfla. Cu ultimile puteri, Hristoforus ajunge la mal. Atunci copilul i-a spus:
-Eu sunt Hristos, fiul căruţaşului pe care l-ai ajutat.
Căruţaşul!... Aşadar Dumnezeu ajunsese înaintea lui la întâlnire şi luase chipul unui căruţaş!
