Odată încheiat armistiţiul, partea română a obţinut un câştig de timp. În această situaţie se dorea prelungirea cât mai mult a acestei stări de lucruri pentru a putea trece de iarnă şi în aşteptarea unor alte evenimente care să-i permită reluarea luptei cu mai mult succes.
Era vital pentru noi şi important pentru aliaţi să păstrăm aici un front şi o forţă cât mai mult timp posibil, până la ultima extremitate.
Legătura cu aliaţii fiind complet tăiată, situaţia era de-a dreptul dezastruoasă.
Un licăr de speranţă pentru noi era oferit de Ucraina, în condiţiile în care Rusia începea să se descompună într-o serie de state care unele îşi proclamau autonomia, iar altele independenţa. Între alte state, datorită populaţiei, bogăţiei şi teritoriilor sale politice, se arăta a fi Ucraina, care-şi declarase independenţa şi părea a dori să continue războiul alături de puterile înţelegerii şi chiar împotriva bolşevismului. În felul acesta spatele nostru era asigurat şi chiar dacă nu aveam legătura cu occidentul, puteam găsi în Ucraina ceea ce ne trebuia pentru a rezista eventualelor atacuri ale duşmanului şi la nevoie şi spaţiul necesar şi o primire prietenoasă în eventualitatea în care frontul nu ar fi rezistat şi s-ar fi impus retragerea în ordine. Aşteptările părţii române însă a fost spulberată, deoarece Ucraina a încheiat pacea cu germanii - chiar şi înaintea ruşilor – la 27 ianuarie 1918, şi puţin mai târziu, la 16/29 martie 1918, prin telegrama Ministerului de Externe ucrainean de la Iaşi a produs o mare agitaţie la Chişinău. În această telegramă se arăta că „guvernul ucranian este adânc interesat de soarta unei regiuni limitrofe Republicii Ucraineie, de Basarabia […] Basarabia din punct de vedere etnografic, economic şi politic formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei […] Orice schimbare a fostei graniţe româno-ruse, în special în părţile ei de nord şi de sud, atinge adânc interesele politice şi economice ale Republicii Ucrainene". Astfel a fost completat dezastrul ce ni se pregătise rând pe rând, cu măiestrie, de către cele trei Rusii: autocrată, democrată şi bolşevică. În felul acesta, românii s-au văzut încercuiţi numai de forţe ostile. Duşmanul pe care-l aveam în faţă avea nevoie de a termina cu noi cât mai repede pentru a-şi direcţiona forţele spre restul de ţară care ne mai rămăsese şi apoi spre Ucraina de sud, pentru a pune mâna pe restul de bogăţii ale noastre ca şi pe depozitele de hrană, materiale, arsenale şi vase de război de pe coasta Mării Negre. Forţele necesare inamicului pentru a izbândi, puteau fi aduse de pe frontul rusesc unde nu mai erau necesare. Rusia bolşevică era turbată faţă de noi pentru că nu-i urmasem exemplul de a ne dărâma şi noi ţara cum au procedat ei, şi ca o primă consecinţă l-au arestat pe ministrul român Constantin Diamandi aflat la Petrograd, împreună cu membrii Legaţiei şi cu cei ai Misiunii militare române şi închişi în fortăreaţa Petropavlovsk din ordinul lui Leon Troţki, după ce anterior, la 16/29 decembrie 1917 şi 31 decembrie / 13 ianuarie anul următor, V. I. Lenin a trimis câte o notă de protest în calitatea sa de preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului, prin care ne-a declarat război şi a lansat şi ameninţarea cum că ne vor confisca tezaurul. În ţară şi pe frontul nostru, armata rusă avea peste un milion de militari care jefuiau, omorau şi sfidau orice autoritate românească. Aceasta era situaţia României pe timpul armistiţiului. Aşadar, problema prioritară pentru români era acum recăpătarea autorităţii complete la noi în ţară şi scoaterea ruşilor care nu se supuneau ordinelor şi legilor noastre.
(va urma)
