După Revoluţia din octombrie, în spate cu toate scenariile ei rocamboleşti, Rusia ţaristă se prăbuşea răsunător. Ostaşii nu se mai supun ordinelor comandanţilor, au loc dezertări în masă, haos total. Viermele comunist roade puternic, încercând să pătrundă spre inima Europei. Debandadă totală. Atacurile asupra basarabenilor, abuzurile, chiar crimele, hoţia îi determină pe mai-marii localităţilor româneşti, de dincolo de Prut, să apeleze la Armata Română. Acestea au fost împrejurările în care a fost chemată, în ajutor, Armata Română.
Încet-încet, se plănuieşte şi se plămădeşte unirea Basarabiei cu România, fiind vorba, în nobila acţiune, de prezenţa mai multor personalităţi româneşti şi basarabene, care vor contribui la acel mare act istoric. Participă, puţin chiar, dar participă, şi Marghiloman, o contribuţie esenţială are Ion Inculeţ, argintul viu, sufletul acţiunilor viitoarei Uniri, Ion Buzdugan, Constantin Stere, cu acel discurs fulminant în realizarea ideii. Se spune că Pan Halipa ar fi avut chiar o întâlnire cu Lenin, pe această temă.
A venit şi a bătut „ceasul de aur" de la 27 martie 1918, cu cele 63 de voturi pentru Unirea Basarabiei cu România. Sfatul Ţării a considerat că acela-i, nu altul, momentul favorabil al Unirii primei provincii româneşti cu România, Ţara-Mamă. Entuziasm popular. În luna noiembrie 1918, Basarabia va fi urmată şi de Bucovina!
Anul 1812, cu piatra pusă, de muscal, la hotarul despărţitor de fraţi, rămâne în urmă. Nu mult. Doar 22 de ani. Până în iunie 1940, când, conform Pactului Ribbentrop Molotov, mai ales a notelor (anexelor) senete, Basarabia este, din nou, ocupată prin rapt. Urmează trimiterile fruntaşilor basarabeni în gulagurile Kolâma, Vorkuta, Magadan, în Siberiile de gheaţă ale Rusiei, până dincolo de Cercul Polar.
Poezia „Basarabia", a lui Dumitru Matcovschi, este o cruntă mărturie: „Aici o vatră sfântă / la sânul ei ne strânge / şi doina când se cântă / o lume toată plânge. // Ne încălzeşte lutul, / ne-alină două ape, / pătimitor, trecutul / într-un oftat încape. // O iarbă-nrourată / ascunde veche rană, / ni-i soarta zbuciumată, / oricând basarabeană. // La prunci suntem cu gândul / şi nu dorim războaie, / noi semănăm pământul / şi aşteptăm o ploaie. // Basarabia, Basarabia, / Frate şi soră, mamă şi tată / Basarabia, Basarabia, / Scumpă icoană, în inimi purtată, / Trecută prin foc şi prin sabie, / furată, trădată mereu, / eşti floare de dor, Basarabie, / eşti lacrima neamului meu."
La conducerea Basarabiei se rânduiesc trimişii Moscovei, oamenii lui Stalin, mai apoi Bodiul, toţi Brejnevii, Tarlevii, Voroninii, precum azi Dodonii, ai celorlalţi conducători comunişti ai Kremlinului. În Basarabia nu se mai învaţă româneşte! Nu se mai vorbeşte româneşte! Iar cine „limbă lungă are, cinci ani taie la sare".
Şi a venit şi acea zi, mult aşteptată, din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, cu podurile de flori la Prut şi cu declararea independenţei faţă de Moscova, cu limba română, ca limbă oficială. Erau acolo: Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari (vă mai amintiţi acel deget de femeie care stătea în faţa tancurilor ruseşti, oprindu-le?!), Nicolae Dabija, Ion Ungureanu, Arcadie Suceveanu, alţi scriitori basarabeni, uniţi în cuget şi-n simţiri, care doreau reunirea cu România, ca la 27 martie 1918.
N-au fost suficiente dorinţa şi voinţa lor. Mai ales că parte din Basarabia - Transnistria -, „Cuiul lui Pepelea" în variantă rusească se afla şi se află tot sub călcâi rusesc, sub Armata a 14-a de ocupaţie, chiar dacă ruşii încearcă să-i spună altfel. Se mai dovedeşte, o dată, că, pe ce
pune rusul mâna sau talpa, înapoi nu mai dă. Asta-i firea lui acaparatoare. Aşa a procedat Rusia bolşevică şi cu bogatul Tezaur al României!
După venirea la puterea prezidenţială de la Chişinău, a rusofonului Dodon, pace nu mai este pe acolo. Afurisitul îi ameninţă cu închisoarea, pe unionişti, afuriseşte, urăşte tot ce nu-i rusesc.
Am urmărit entuziasmul din zilele trecute de la Chişinău (peste care o parte din presa românească a trecut cam prea uşor), care a dominat simpozionul dedicat Unirii de la 27 martie 1918. Iar adunarea festivă din Parlamentul de la Bucureşti, din 27 martie 2018, cu participarea personalităţilor basarabene şi adoptarea Declaraţiei pentru celebratea Unirii Basarabiei cu Ţara-Mamă, România, au întrecut tot ce se poate, ca amploare, ca entuziasm. Moment rar. Moment de excepţie, cred că va duce spre gândul cel bun al întregirii, ca la 27 martie 1918, spre „sora noastră cea mezină."
Nu mai dorim doar două state româneşti, ci o singură ţară, ca în urmă cu 100 de ani, iar în privinţa oamenilor politici, a oamenilor de stat, să se împlinească spusele lui Alexandru Marghiloman: „Cei care au făcut Unirea la 1918 au ales să nu mai fie conducătorii unui stat, ci servitorii unei naţiuni!".
Ce bine ar fi!
