Motto: „Vom blagoslovi în vecii-vecilor pe cei jertfiţi." (Barbu Ştefănescu Delavrancea)
Acest aprilie 2018, al Centenarului Marii Unirii, ne aminteşte şi de un alt centenar. Se împlinesc 100 de ani de la moartea scriitorului, juristului, politicianului, publicistului, academicianului Barbu Ştefănescu Delavrancea. Ca scriitor, ca absolvent al studiilor juridice făcute la Bucureşti şi Paris, cu teza intitulată Pedeapsa, natura şi însuşirile ei, ca redactor la cele mai importante publicaţii ale vremii (semna în „România liberă" foiletoanele intitulate Zig-zag cu pseudonimul Argus), ca politician, ca primar al Capitalei sau ca membru al Academiei Române purta exemplaritatea ideilor şi a acţiunii. Titu Maiorerscu îl numea cel mai mare orator al epocii, iar Şerban Cioculescu vorbea de „monstrul" în acţiune, referindu-se la forţa sa de nestăvilit când cutreiera ţara, cerând intrarea României în războiul pentru dezrobirea provinciilor aflate sub Dictat austro-ungar. În sedinţe ale Academiei Române, pleda, cu cele mai evidente argumente, pentru unitatea naţională: „Avem acelaşi dor, aceleaşi dureri, aceleaşi aspiraţiuni(...) Durerile şi bucuriile celor de dincolo sunt şi ale noastre şi ale noastre sunt şi ale lor. Suntem un singur popor. Carpaţii ne sunt şira spinării."
Harta vie a ţării îi lumina conştiinţa. Le mulţumea părinţilor pentru „sărăcie şi cinste", pe când îşi dorea să fie o „fărâmiţă" de Făt-Frumos care să străbată tărâmurile româneşti de la un capăt la altul, chiar şi „dăsculţ şi fără haină", admirându-le sublimul din natură şi tomurile istoriei. Sub cupola Ateneului Român vorbea, în aprobarea frenetică a publicului, despre necesitatea imperioasă a ieşirii României din neutralitate, despre faptul că nu ne croim cu sabia o patrie nouă, ci ne-o întregim şi, astfel, nu renunţăm nici la trecut, nici la conştiinţa naţională, nici la jertfă. „Lotul nostru este al jertfei" accentua scriitorul în apelurile publice. „Ori vom fi generaţiunea lepădării de noi înşine, ori vom fi generaţiunea blestemată a urmaşilor noştri. Carpaţii nu ne despart, ci ne unesc.
Când Bucureştiul era ameninţat de ocupaţia germană şi se ştia că Delavrancea va plăti cu capul campania pentru alianţa României cu Franţa, Anglia şi Rusia, scriitorul îşi pregătea arma pentru jertfa supremă, în timp ce fetele sale îngrijeau răniţii din spitalul amenajat în Şcoala Centrală; căci „oamenii în vârtejul încăierărilor nu-şi măsoară trupurile cu trupurile, ci sufletele cu sufletele." Un soldat slăbănog îl doboară pe un găligan dacă acesta are suflet „puţintel". Doar sufletul puternic e cel care sporeşte îndrăzneala omului în clipe de primejdii: „Oştirile însufleţite răpun oştile de năpraznici şi cu suflet sfeclit." Aşa le vorbea soldaţilor în prima linie a frontului, despre sufletul care n-are cum să tremure dacă e al omului de nădejde, cel care nu-şi pângăreşte omenia. „Necăjiţi am fost ş-am răbdat pe îndesate", consemnează scriitorul, dar ne-am îndeplinit datoriile de suflet, aidoma sângelui nestricat din venele noastre.
Sunt idei cuprinse de scriitor în discursul Cu gândul pe front (a se vedea volumul Jurnal de război), adresându-se celor zdraveni şi celor răniţi de pe front, în numele jertfei prin care ne „păzim" de robia hainilor, lăsând în urmă o patrie mai mare şi mai cinstită, ca expresie a menirii noastre: „Şi împotriva menirei noastre nu ne putem întoarce, cum Dunărea nu ar putea să-şi împingă apele în sus...". Pe cei de pe front îi numeşte feciorii iubiţi ai României, mucenici ai neamului, cu capul în sus şi ochii la Dumnezeu cel veşnic, nemăcinaţi de pajura cu două capete a Austriei. Au îndurat „bubuitul zguduitor al tunurilor şi piuitul fluierat şi ascuţit al puştilor", iadul de flăcări şi fum otrăvitor, dar au rămas credincioşi steagului românesc, căci „în cutele lui zdrenţuite, fluturate de vitejie şi de gloanţe", se adăpostea sufletul României."
„Cestiunea naţională" îi era subiect predilect şi, spun documentele, Dobrogeanu Gherea însuşi avea ochii înlăcrimaţi ascultându-l vorbind despre suferinţa milioanelor de români asupriţi în Imperiul Habsburgic, preferând să moară traşi pe roată sau prefăcuţi în stei de gheaţă decât să-şi piardă numele de român.
De jalea patriei mutilate - notează doctorul Dona şi fiica sa Cella - scriitorul se prăbuşeşte la 60 de ani.
Îl ştim din manualele şcolare. Este obligatoriu să-i aducem în actualitate opera, descoperindu-i profunzimile.
