Viaţa poate fi grea. Un prieten care trădează, un partener infidel, o sarcină pierdută, un diagnostic crunt, destrămarea unei căsnicii, un accident invalidant. Poţi fi surprins de un viraj brusc şi foarte dureros al vieţii, care schimbă toate datele unei vieţi oarecum previzibile, dislocând toate certitudinile şi speranţele. Recunoştinţa veritabilă îşi comută atenţia de la darurile vieţii la Dătător. Creştinul ştie că viaţa e ca un caleidoscop, care îşi modifică tonurile şi reliefurile la fiecare răspântie, aşa că are un simţ acut al relativului. Orice poate să se schimbe, însă Dumnezeu rămâne Acelaşi. Tocmai de aceea, în loc să se proiecteze pe orizontala lucrurilor bune, care i se întâmplă (sau nu), creştinul se concentrează pe verticala unei iubiri pe care nu poate ajunge niciodată să o merite sau să o înţeleagă pe deplin.
Cândva, după contaminarea omului cu virusul păcatului, a cărui finalitate nu putea fi decât moartea: Cel care ne-a creat S-a aplecat peste balustrada cerului şi ne-a privit - Gloata mare de suflete, alergând pe peronul vieţii şi strigând că n-ar vrea să moară. Inima Lui n-a îndurat să ne străpungă acest final, aşa că a spus: „Tată, din veşnicie, am decis că vom plăti preţul întreg pentru viaţă. Merg să împlinesc ce trebuie împlinit!" Şi a semnat viza noastră pentru viaţă cu sângele Lui, după ce a devenit om, şi încă „om al durerii şi obişnuit cu suferinţa", ba chiar - dovada tăioasă a lipsei noastre de recunoştinţă - „aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El". Ne-a fost semnată viza pentru o viaţă lungă cât veşnicia. Şi nu găsesc un motiv mai trainic de recunoştinţă în întreg universul!
(sursa: Semnele Timpului)
