„Tot ce-i românesc nu piere / Şi nici nu va pieri!"

A cântat romanţe, tangouri, muzică populară şi clasică, fiind considerat „un mare trubadur al românilor" din perioada interbelică. După numele real şi din acte, se numea Ioan Moscu (după numele de scenă - Jean Moscopol), născut la 26 februarie 1903, la Brăila, din părinţi greci, mama Terpsihore (din Constanţa), tatăl Lascăr (originar din Grecia).

Calinicos, un institutor, a fost primul care i-a descoperit înclinaţiile muzicale, îndrumându-l să studieze chitara, iar profesorul Costia l-a dus la Biserica „Buna Vestire", din Brăila, primit cu o mare bucurie de dirijorul Gherasim, care i-a dat posibilitatea să se afirme ca… sopran.

La Liceul Pelarinos, din Galaţi, a urmat cursurile liceale, învăţând, cu uşurinţă, cinci limbi străine. Ia drumul Bucureştiului, după absolvirea liceului înscriindu-se la Universitatea Politehnică, ocazional cântând la restaurantul „Zisu", în paralel lucrând, ca muncitor practicant, la Întreprinderea Optică „Lares". Profitând de trimiterea lui, de către conducerea întreprinderii, la o specializare, la Berlin, Jean Moscopol se înscrie la Universitatea de Artă de acolo, secţia muzicală.

Revenit în ţară, se stabileşte la Brăila. Hotărât să-şi continue studiile muzicale, se înscrie la Conservatorul „Lyra", secţia canto, angajându-se, ca funcţionar, la o agenţie maritimă. Plecând, în 1924, la Bucureşti, se angajează la secţia de devize a Băncii „Chrissoveloni", mai apoi înscriindu-se la Facultatea de Aeronautică.

Muzica fiind marea lui pasiune, Jean Moscopol îşi întemeiază o mică orchestră, unde cânta la „banjo şi glăsuia cu mare talent".

Pentru prima oară, la îndemnul prietenilor, în 1929, cântă la barul „Zisu", de pe strada Academiei, câteva melodii. Şeful orchestrei - Alfred Pagony -, „fascinat de vocea lui pătrunzătoare", îi propune un salariu atrăgător, el fiind şi cel care-i schimbă numele Moscu în numele de scenă, spunându-i Jean Moscopol.

Înainte de a ajunge faimos, Jean Moscopol, cânta pentru amici, mai ales la seratele unor cluburi, fiindu-i înregistrate câteva plăci, dar nu cântate, ci fluierate, care imitau naiul, prima placă, cea cântată, fiind cu melodia „Balada fumului de ţigară".

Era un început de drum. Faima lui creşte. Seară de seară, începe să cânte la barul „Zisu", devenind foarte popular. Cele 10 discuri „au un succes fulgerător", iar „norocul îi surâde". Un reprezentant al „His Master's Voice", din Londra, sosit la Bucureşti, îl aude cântând la „Zisu" şi-i face o ofertă, iar Moscopol o acceptă. Pleacă la Viena, unde înregistrează mai multe plăci, cu care „începe cu adevărat cariera lui muzicală".

Se întoarce şi debutează la postul de radio Bucureşti. În urma unui examen devine artist profesionist şi urcă pe scena Teatrului de Revistă „Alhambrita", interpretând roluri în „Alhambrita" şi în „Lăsaţi-mă să cânt".

În 1931, angajat definitiv de „Casa His Master's Voice", pleacă la Berlin, unde „cântă în celebrul bar Ciro".

Întors în ţară, „patronii de restaurante se băteau să-l aibă în program". Însă, el a preferat să cânte la „Colonade" şi la bomboneria „Lafayette", la „Lother Park" şi la „Vişoiu".

Se apropia cel de-Al Doilea Război Mondial. Face un turneu prin ţară cu Ion Manolescu, actor la Teatrul Naţional, discurile lui de gramofon atingând numărul de 300 de cântece.

Ajuns, din nou, la Berlin, i s-a propus să rămână în Germania, dar se întoarce, pentru a cânta, pentru români, în localuri selecte şi la radio, cu un succes răsunător, acompaniindu-se la mai multe instrumente: pian, banjo, piculină, chitară, cu „o vervă nemaipomenită". Numele lui era „la fel de cunoscut precum cel al celebrilor Cristian Vasile şi Zavaidoc."

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a devenit membru al Societăţii Compozitorilor din România.

Răsfăţatul restaurantelor Bucureştiului de odinioară, era foarte cunoscut şi apreciat. Despre el au scris compozitori importanţi ai vremii: Ion Vasilescu, Elly Roman (George Sbârcea), Ionel Fernic. Pe vremea în care Bucureştiul, considerat „Micul Paris", era „o dulceaţă a plăcerilor", cu restaurante celebre, bodegi, berării, „cu localuri pentru toate gusturile şi toate buzunarele, românii cântau şi se bucurau." Era vremea în care „apăreau marii cântăreţi şi instrumentişti: Maria Tănase, Ioana Radu, Grigoraş Dinicu, Rodica Bujor, Ion Luican".

Totul era, „sub ceruri largi de vară în acel cuib din sufletul românilor: bucurie şi îngândurare".

De căsătorit, Jean Moscopol nu s-a căsătorit niciodată, iar în decembrie 1947 ia calea pribegiei, după conflicte cu mai-marii zilei, în mod deosebit cu premierul Petru Groza.

În anul 1993, marele interpret Gică Petrescu afirma: „Cred că el, Moscopol, a fost un Maurice Chevalier al muzicii româneşti. Era un senior al cântecului, de o eleganţă perfectă, sufletească şi vestimentară."

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial şi ocuparea României, prin actul sovietic de la 23 august 1944, Jean Moscopol n-a mai fost pe placul guvernanţilor de la Bucureşti. Se tăcea, ca românii să nu ajungă la închisoare sau, şi mai rău, la canal. „Era ca un ghimpe împotriva

mai-marilor vremii şi a compus balade şi cuplete (n.n. asemenea lui Constantin Tănase!) anticomuniste, scăpat, ca prin minune, nearestat".

În anul 1947, aşa cum aminteam, ia calea pribegiei. Ajutat de marea actriţă Elvira Popescu, pleacă la Paris, apoi, pentru un scurt timp în Germania, lucrând la postul de radio „Europa Liberă", în cele din urmă stabilindu-se la New York, unde a trăit până la sfârşitul vieţii.

Se spune că, la spectacolele din America, cu săli arhipline, Jean Moscopol, care niciodată nu şi-a uitat pământul natal, de fiecare dată, începea şi sfârşea cu acel cântec celebru despre „românul care nu piere şi nici nu va pieri".

Tocmai acesta-i şi motivul, pentru care redăm versurile acestui cântec, în întregime: „Graiul dulce ce ne înfrăţeşte, / Niciodată nu va fi uitat, / Căci în el se-ascunde şi trăieşte / Tot ce-i mai frumos şi mai curat. // Pe câmpie şi în munţi răsună / Glasul vitejesc, clocotitor, / Care toate inimile-adună, / Pentru un destin nemuritor. // El este goarna ce n-o auziţi / Şi spune tuturor celor despărţiţi: / Tot ce e românesc nu piere / Şi nici nu va pieri. // Oricât vom îndura / Jurăm să fie aşa! // Căci tot ce-i românesc nu piere / Şi nici nu va pieri. // Românul ştie să înfrunte ceasul greu, / El crede în dreptatea lui şi-n Dumnezeu. / Când ţara viaţa ne va cere, / Noi i-o vom dărui. / Când ceasul va sosi, / Noi să plătim vom şti. // Căci tot ce e românesc nu piere / Şi nici nu va pieri! // Reînvie-n mine tot trecutul / Plin de tinereţe şi avânt, / Glasul celor ce şi-au dat tributul / Iarăşi ne trimite-al lor cuvânt. // Peste soarta noastră neclintită / Orişice furtuni se vor zdrobi, / Luminând a neamului ursită, / Soarele din nou va răsări. // Români, fiţi gata când veţi auzi / Semnalul care vă va dezrobi! / Tot ce e românesc nu piere / Şi nici nu va pieri! / Oricât vom îndura / Jurăm să fie aşa! // Căci tot ce-i românesc nu piere / Şi nici nu va pieri! // Românul ştie să înfrunte ceasul greu, / El crede în dreptatea lui şi-n Dumnezeu. // Când ţara viaţa ne va cere / Noi i-o vom dărui, / Când ceasul va sosi / Noi să plătim vom şti!

Căci tot ce e românesc nu piere / Şi nici nu va pieri!".

Jean Moscopol a fost chemat la Domnul în anul 1980 şi-şi duce somnul de veci printre străini. Zadarnice au fost, după 23 august 1944, încercările unora de a-l „şterge din conştiinţa naţională". „El era un mare patriot - scria cândva Aristide Buhoiu, întâlnindu-l în America. Dumnezeu l-a salvat. A avut zile. Pe vremea aceea ruşii te ucideau. Închisoarea era închisoare. Jean Moscopol n-a fugit din ţară." A plecat cu acte în regulă, cu sprijinul marii actriţe Elvira Popescu, cea care a fost, de fapt, „norocul" lui.

(Sursa: Enciclopedia literară Wikipedia)

Lasă un comentariu