Despre Rugăciunea lui Iisus

„Rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu, iar după lucrare, susţinătoarea lumii"

Rugăciunea lui Iisus este o mare nevoinţă a minţii şi a inimii, însă este un mijloc de sfinţire nu numai pentru monahi, ci şi pentru toţi creştinii. Această rugăciune este o chemare scurtă a numelui lui Iisus, pe care credincioşii o repetă fără încetare: ,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Prima parte a rugăciunii, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu", este o mărturisire de credinţă în dumnezeirea lui Hristos, dar şi în întreaga Sfântă Treime. Cea de-a doua parte este o mărturisire a stării decăzute şi păcătoase a celui ce se roagă şi a nevoii sale de mântuire. Mărturisirea de credinţă şi pocăinţa celui ce se roagă dau plinătate şi conţinut rugăciunii.

Sfântul Macarie Egipteanul, vorbind despre rugăciune, spune: „Lucrarea rugăciunii şi a cuvântului săvârşită cum se cuvine e mai presus de orice virtute şi poruncă."

Invocarea numelui lui Iisus în rugăciune universalizează harul întrupării Cuvântului lui Dumnezeu în lume şi actualizează prezenţa lui Iisus în noi. În concepţia biblică, chemarea numelui lui Dumnezeu este însoţită şi de prezenţa Lui; prin numele lui Iisus, Dumnezeu intră în lume şi în istorie, iar cel ce se roagă şi Îl cheamă se bucură de o relaţie specială cu Dumnezeu, devenind purtător de Dumnezeu.

Un prim pas pentru ca lucrarea rugăciunii să aducă roade este unirea minţii cu inima: „Milostenia tămăduieşte iuţimea sufletului; postul veştejeşte pofta; iar rugăciunea curăţeşte mintea şi o pregăteşte spre contemplarea lucrurilor".

În lucrarea rugăciunii lui Iisus există două lucruri de neapărată trebuinţă. Primul este strădania omului plină de credinţă, strădanie de a-şi aţinti atenţia în inimă şi de a-şi pregăti duhul. „Plânge şi tu puţin în rugăciunea ta, mulţumind lui Dumnezeu şi rugându-te

să fii miluit şi te va milui". Al doilea este harul Sfântului Duh, fără de care nimic nu se poate izbuti, fără de care nici cuvânt şi nici faptă nu se săvârşeşte.

Unul dintre părinţii filocalici care a tratat despre acest fel de rugăciune este Cuviosul Evagrie Ponticul. Acesta s-a născut în Ibora, în Pont, fiind fiu de preot. A ajuns de tânăr în Cezareea Capadociei unde este hirotesit de către Sfântul Vasile cel Mare în treapta de citeţ. După moartea Sfântului Vasile, merge la Constantinopol, unde Sfântul Grigorie de Nazianz îl hirotoneşte diacon, iar mai apoi arhidiacon.

Datorită faptului că a îmbrăţişat unele teorii ale lui Origen, cum ar fi preexistenţa sufletelor şi restabilirea finală a tuturor (apocatastaza), multe din lucrările lui scrise în limba greacă au supravieţuit numai prin punerea lor sub numele altor autori, precum Nil Ascetul. Opera întreagă a lui Evagrie s-a păstrat numai în traducerea siriacă şi armeană, adică la monofiziţi.

Dintre lucrările lui Evagrie Ponticul amintim: „Schiţă monahicească", „Capete despre deosebirea gândurilor", „Capete despre trezvie", „Cuvânt despre rugăciune", în Filocalia, vol. I; „Tratatul practice", „Gnosticul", în volumul „Scrieri alese", Editura Herald.

Vorbind despre rugăciune, Evagrie foloseşte unele expresii precum: „Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu", „Foloseşte-te de lacrimi pentru a dobândi împlinirea oricărei cereri. Căci foarte mult Se bucură Stăpânul când te rogi cu lacrimi", „Rugăciunea este vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie", „Rugăciunea este rodul bucuriei şi al mulţumirii", „Rugăciunea este alungarea întristării şi a descurajării", „Rugăciunea neîmprăştiată este o înţelegere supremă a minţii", „Rugăciunea este urcuşul minţii spre Dumnezeu", „Simţirea rugăciunii este adunarea minţii, împreunată cu evlavie, cu străpungerea inimii, cu durerea sufletului, cu mărturisirea păcatelor, cu suspine nevăzute", „Starea de rugăciune este o dispoziţie nepătimaşă", „Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog", „Rugăciunea este lepădarea înţelesurilor", „Rugăciunea este lucrarea demnă de vrednicia minţii sau întrebuinţarea cea mai bună şi mai curată a ei", „Să ai în rugăciunea ta ochi neîmprăştiat şi, lepădându-te de trupul şi sufletul tău, trăieşte prin minţi".

Lasă un comentariu