Valer Popean şi versul său „Resemnare-n verde viu"!

Poetul Ion Minulescu ar fi spus despre poemele lui Valer Popean că sunt „Romanţe pentru mai târziu", iar poetul rus, americanizat, Evgheni Evtuşenko, că sunt poeme de „Miere târzie". Şi cred că amândoi ar fi avut dreptate, de parcă s-ar fi înţeles, fiindcă Valer Popean are prin această carte zvâcniri târzii de orgoliu, de parcă şi-ar fi adus aminte că îi este dator lui Dumnezeu pentru talanţii primiţi. Şi cum lui Dumnezeu nu trebuie să-i rămâi dator, acesta dă pe repede-nainte, încercând să recupereze acum, la anii maturităţii depline, ceea ce a pierdut la anii tinereţii divine. Spun aceasta, deoarece am constatat că doar de foarte puţini ani scrie cu frenezie. În toată viaţa lui literară, de când a fost orbit de poezie ca de lumina flăcării de la sudură, din anii juni până acum, acesta a scris în salturi, în marje inconstante de timp, fiind furat, probabil, de necesităţile traiului cotidian. Când şi-a amintit de sine şi de sufletul său „nemângâiet" a scris, când nu, nu. Singur găseşte motivaţia pe care o spune într-un vers: „Privesc cum destinul se joacă cu mine..." (Oglinzi paralele).

Majoritatea poemelor respiră nostalgia unor ani, verbul la timpul trecut câştigând, în titlurile poemelor şi în mentalul poetului, majoritatea sufragiilor: Am dăruit o carte, Am fost un călător, Am fost un trecător? Am vrut, Am fost un greier sau titluri altfel concatenate, dar în aceeaşi notă faţă de... „Amintirea paradisului", cum ar fi spus Cezar Ivănescu, pe când era „mai tânăr şi la trup curat": Amintiri din perle false, Trecute romanţe, Romanţă târzie, Minune târzie, Târziu în noapte, Resemnare-n verde viu, Leac la sfârşit de veac etc. Sunt poduri spre trecut, ca o certitudine a prezentului său: „Pe poduri ce leagă trăiri răsfirate/ Păşesc cu sfială şi paşii mă poartă,/ Pe-alei troienite pe timpuri uitate/ Prin gânduri pierdute în zare de soartă." (Pod spre trecut).

Obsesia generală a poeţilor, cum că odată şi odată nu vor mai fi fizic pe acest pământ, răvăşeşte sufletul poetului care, asemenea lui Tudor Arghezi, e conştient că nu va lăsa după moarte „decât un nume adunat pe o carte". Desigur, Valer Popean o spune altfel, dar în aceeaşi notă: „Am înălţat în mine un Univers de gânduri/ Par răstignite-n clipe, pierdute fără rost,/ Le-am adunat în carte, le-am aşezat în rânduri,/ Voind să spună lumii că eu pe-aici am fost." (Am înălţat în mine).

Anii tineri sunt anii dulcei nepăsări. Cu trecerea timpului, conştientizăm valoarea timpului. Pentru cei mai mulţi este târziu. Pentru unii, poezia poate fi şi colac de salvare şi formă de terapie, de a mai reduce din povara conştientizării „marii treceri": „Accept tăcut a timpului povară/ Şi simt cum mă învăluie încet/ Secundele acuma nu mai zboară/ Se strâng pe rând în slove de poet." (Clipele durerii). Este o Resemnare-n verde viu, după cum sună unul din titlurile poemelor. Verdele viu ar putea fi o culoare a speranţei, a regenerării, totuşi tind să cred că la autor are tot mirosul nostalgiei, fiind din jocul copilăriei, ştiut sau mai puţin ştiut „Stop verde viu".

Cei care trăiesc în cultul trecutului, cum e Valer Popean, au mereu tendinţa comparării cu prezentul, prezent care, pus în antiteză, este, voit sau real, unul care nu se ridică la nivelului timpului de altădată. A spus-o magistral şi Eminescu în „Epigonii". Valer Popean, acest suflet deschis spre mare, cum se autointitulează într-un poem, are nostalgii de toate culorile, inclusiv nostalgia unui Ardeal propriu, pe care îl cultivă şi se pare că-i face bine: „Pe dealurile din Ardeal,/ nici norii nu se mai adună,/ totul pare părăsit,/ doar clopotele mai dau ora exactă." (Focul de pe dealuri). Sau: „Dar drumul mi se pare lung/ Coboară-n văi şi urcă-n deal,/ Puţine clipe mai ajung/ Eternitate în Ardeal." (Leac la sfârşit de veac).

Şi totuşi, cartea este una de iubire, sentimentul răzbind în cea mai mare parte a versurilor: „Am vrut să te modelez/ cum visul meu te vrea/ dar m-am oprit speriat:/ erai perfectă..." (Am vrut). Ca să spună: „Orizontul speranţei/ îl voi găsi/ înăuntrul inimii tale..." (Orizontul speranţei). Iubirea faţă de femeie (de o anumită femeie), regretul de a nu mai fi ceea ce a fost, cu tot ce a însemnat aceasta (aminteşte şi de Sânziene, de Marea Neagră văzută, probabil, albă în anii tinereţii), obsesia timpului etc. sunt tot atâtea subiecte, ce se completează reciproc, dând un anumit „rotund" cărţii.

Valer Popean este un romantic incurabil, marea majoritate a poeziilor lui, cu foarte mici excepţii, respiră acest spirt. Este un romantic întârziat şi nu o spun ca şi cutumă sau formă de reproş, ci ca o constatare de cititor. Ceea ce trebuie însă remarcat este faptul că acesta încearcă mereu să se rescrie şi să se reinventeze în aceste versuri romantice, versuri ce constituie, surprinzător, dar benefic, poli ai surprizelor. Greu anticipezi următorul pas, următorul vers, ceea ce face ca poetul să aibă cu adevărat ceva de spus şi nu doar să facă karaoke poetic, încercând, cum o fac mulţi alţii, fără chemare reală, să imite poeţi valoroşi, ca reflexe târzii şi neproductive ale propriilor lor lecturi. Versurile sunt în formă clasică, cu rime împerecheate şi încrucişate. Nimic nou sub soare, din acest punct de vedere. Întâlnim şi câteva poezii în vers alb, dar şi câteva „replici" date de terţe persoane-poetese la poemele sale, aşa cum întâlnim inclusiv replici date la replici. Sunt mai mult mofturi, dar se găsesc în „foaia de parcurs" a cărţii, ca o voinţă de autor. Şi autorul e suveran.

Nichita Stănescu spunea că „poezia este dimensiunea cea mai curată pe care orice fiinţă umană o are". Dacă e să dăm crezare poetului „Necuvintelor", înseamnă că Valer Popean, prin aceste versuri, îşi întoarce pe dos buzunarelor sufletului lui, curat şi curăţat de lumina lumilor sale interioare. Iată dimensiunea care îi dă putere de mers.

„Oglinzi paralele" de Valer Popean, Ed. Vatra veche, 2018

 

                                                                                                                                                                                                

Lasă un comentariu