Motto: „Aprilie ne dăruie vederea,/ Ceea ce am uitat, din nou, se-ntâmplă." (Constanţa Buzea)
La 4 aprilie 1877, România şi Rusia semnau convenţia prin care se permitea trupelor ruseşti să pătrundă în Balcani spre viitorul front al luptelor cu Imperiul Otoman. Ţarul se obliga să respecte drepturile statului român şi să apere integritatea teritorială a României. Războiul însă începe dezastruos pentru ruşi. Primul atac asupra Plevnei, la 8 iulie 1877, eşuează, cu pierderi grele ale trupelor comandate de Marele Duce Nicolae. Zece zile mai târziu, cel de al doilea atac are aceeaşi soartă, iar Ducele Nicolae îi cere domnitorului Carol I să trimită trupele româneşti peste Dunăre. La 20 august 1877, armata română, comandată de Carol I, trece pe podul de la Corabia şi cucereşte Plevna, cea mai grea lovitură pentru Imperiul Otoman. Jertfa românească a fost imensă: numărul ostaşilor români căzuţi aici este considerat cel mai mare din întregul Război al Independenţei, desfăşurat între 1877-1878. Ca urmare a victoriei, la 9 Mai 1877, Adunarea Deputaţilor a proclamat independenţa de stat a României. Ministrul de Externe al timpului, Mihail Kogălniceanu, declara: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare..., suntem o naţiune liberă şi independentă".
„Proclamarea independenţei naţionale şi declararea stării de război între România şi Poarta Otomană, înlăturarea raporturilor de vasalitate au avut un puternic ecou la toţi românii, inclusiv la cei din Bucovina, Transilvania şi Banat. Dar independenţa, fiind proclamată, trebuia consfinţită pe câmpul de luptă şi impusă Europei pentru a fi recunoscută. „După biruinţa finală împotriva Porţii Otomane, Turcia a cerut armistiţiu, care s-a încheiat la 19 ianuarie 1878. Apoi s-a încheiat Pacea de la San Stefano, prin care România, Serbia şi Muntenegru au fost recunoscute ca state independente, iar Bulgaria a devenit autonomă. Congresul de la Berlin, din 1878, reunind marile puteri, a confirmat actul săvârşit de România la 9 Mai 1877. Rusia, Austro-Ungaria şi Turcia au recunoscut Independenţa României în toamna anului 1878, iar în 1879, şi Italia a recunoscut Independenţa României. Germania, Franţa şi Anglia au recunoscut Independenţa României abia în anul 1880. Pentru a exploata rapid şi hotărâtor victoria de la Plevna, s-a luat hotărârea, că armata română să se deplaseze în regiunea Vidinului, pentru zdrobirea forţelor otomane din nord-vestul Bulgariei, care ameninţau flancul drept al ruşilor. Pentru continuarea acţiunilor la sud de Balcani cu forţe sporite, trupele ruse, care staţionau în Nicopol şi Rahova, au fost înlocuite cu unităţi române. (…) În noaptea de 27-28 noiembrie, otomanii au încercat să părăsească Plevna la adăpostul întunericului şi ceţei. Manevrele unei mase de aproximativ 50.000 de oameni (militari şi civili care doreau să plece odată cu armata) nu au rămas neobservate. Românii au fost cei care au remarcat primii, că otomanii au părăsit reduta Griviţa 2. După acest moment a urmat o avalanşă de evenimente, care au culminat cu capitularea necondiţionată a lui Osman Paşa în faţa colonelului Mihail Cerchez." (Nicolae Răzvan)
1 aprilie 1941- Masacrul de la Fântâna Albă. În 1940, ţara noastră este forţată să cedeze URSS, un teritoriu în care vieţuiau peste 3.000.000 de români. Imediat după expirarea ultimatumului, Armata Roşie şi NKVD-ul ocupă toate zonele. În condiţiile date, oamenii încearcă să treacă graniţa în patrie. Autorităţile ucrainene estimează că numai în primul an de ocupaţie au revenit în patria-mamă peste 7.000 de oameni, dar cifrele ar putea fi mult mai mari. La începutul anului 1941, NKVD-ul, Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne, lansează, intenţionat, zvonul că sovieticii permit trecerea graniţei în România. Drept urmare, pe 1 aprilie 1941, în postul Paştelui (care a căzut, atunci, pe 20), de ziua Sfinţilor Mucenici Hristant şi Daria, un grup mare de români din valea Siretului - satele Pătrăuţii de Sus, Pătrăuţii de Jos, Cupca, Corceşti ori Suceveni, purtând un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină) formează o coloană, paşnică, de 3.000 de persoane, cu gândul de a trece noua graniţă sovieto-română. La trei kilometri de zona de demarcaţie, în poiana Varniţa, în locul cunoscut drept Fântâna Albă, sunt loviţi în plin, cu foc de mitraliere executat de armata sovietică. Între 200 şi 2.000 de oameni (cifrele nu se vor cunoaşte, niciodată, cu exactitate) sunt ucişi cu sânge rece, printre aceştia aflându-se şi bebeluşi! Unii dintre ei - printre care şi bebeluşi - au sfârşit, de vii, în gropi comune, acoperiţi cu var. După masacru, 13.000 de suflete nevinovate au fost săltate din casele lor şi deportate fie în Siberia, fie în Kazahstan, puţine dintre ele supravieţuind. Până în 1990, nimeni nu a avut voie să vorbească despre Masacrul de la Fântâna Albă. Supravieţuitorii sunt urmăriţi de către cavalerie şi ucişi cu sabia! «Norocoşii» sunt arestaţi de NKVD-ul din Hilboca - Adâncata şi, după torturi înfiorătoare, sunt duşi la cimitirul evreiesc din orăşel, aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care se toarnă var stins... Cel mai negru Paşte din istoria noastră. «Oficial» se vorbeşte doar de 44 de persoane decedate, dar numărul este infinit mai mare. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor şi asasinatelor, populaţia românească a regiunii Cernăuţi va scădea cu 75.000 de persoane între recensământul românesc din 1930 şi primul recensământ sovietic, cel din 1959. S-a afirmat că aceste persecuţii au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populaţiei româneşti, plănuit şi executat de regimul sovietic. "
4 aprilie 1944. Bucureştiul devine victima unui masiv bombardament al aviaţiei americane. Au fost vizate ţinte civile, cu deosebire zona Gării de Nord, dar şi partea centrală a oraşului. Ele nu aveau o justificare militară, deoarece frontul se afla departe, la peste 300 km, pe linia Iaşi-Chişinău, iar luptele încetaseră de la sfârşitul lunii martie. Ostilităţile aveau să se reia abia la 20 august. După 22 iunie 1941 s-au făcut zeci de exerciţii, pentru ca populaţia să se adăpostească, astfel că, pentru mulţi bucureşteni, alarma din 4 aprilie părea a fi un exerciţiu. Peste 2000 de oameni au murit numai în Gara de Nord. Tragedia a avut loc într-o marţi, pe la ora prânzului. Atunci, un număr de 220 bombardiere B-17 (numite Fortăreţe zburătoare) şi 93 bombardiere B-24 (Libertador) au intrat în spaţiul aerian al României, venind din Italia. Şi au făcut prăpăd. 2.000 de oameni au murit numai la Gara de Nord. Iată o mărturie din acele vremuri din jurnalul scriitorului Mihail Sebastian, a doua zi după masacru: „Ieri după-amiază am fost în cartierul Griviţa. De la Gară la bulevardul Basarab nicio casă - nici una - n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfâşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupându-şi părul, sfâşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars. Viziune atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab - şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă".
Americanii au omorât 2.942 de bucureşteni, iar românii le-au ridicat două monumente aviatorilor americani doborâţi!
Iertăm, dar nu uităm! Oare? Creştineşte ar fi să-ţi ierţi duşmanul. Suntem în Săptămâna Mare. Suntem creştini, noi, românii. Dar întreb, nu dau cu piatra: aşezaţi pe Golgota Istoriei, „drumeţi în calea lupilor", ca buni creştini, cât de amnezici ar trebui să devenim pentru a trăi liniştiţi şi pentru a ne mântui?
Doar întreb.
Sărbători luminate să avem cu toţii, cu linişte şi pace, cu bucurii alături de cei dragi! Doamne-ajută!
