Preocupaţi exagerat de mult de ale noastre, ignorăm neiertat de mult cele ce sunt ale Lui. Expresia carteziană „cugito, ergo sum" ne-a idolatrizat propria existenţă, descalificând-o pe a Lui. Ca om raţional gândesc, de regulă, cu mintea mea, iar acest fapt nu contravine, sper, gândirii Lui. El m-a creat cu această facultate a cugetării proprii, iar eu nu am nimic împotrivă. Dimpotrivă! Întrebarea mea ar fi: dacă „cugito" şi deci „ergo sum", atunci quidnam sum (cine sunt)? Răspunsul la această întrebare au încercat să-l dea cei mai mari gânditori ai omenirii, pe care nu-i mai înşir aici, chiar dacă majoritatea expoziţiilor lor iluminate par a fi azi mai neglijate ca oricând, şi într-un sens şi-n altul. „Gândesc, deci exist" s-a tranformat în „consum, deci exist". O altă expresie mai veche, superficial înţeleasă, o bate pe prima: „iubeşte şi fă ce vrei!". Dacă mai adaug şi parafraza „gândeşte şi fă ce vrei", tacâmul cotidian e complet: existăm, iubim şi gândim pe cont propriu. În acest context, mai are oare Dumnezeu, care o fi El, dacă o mai fi, vreo obiecţie? Sfântul Apostol Pavel mă linişteşte puţin atunci când afirmă că nu doar eu, sau tu, sau ea, sau el, ci toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire şi la adevăr, adevăr ramas totuşi nerăspuns iscoditorului Pilat, dar revelat ucenicilor Lui: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa". În faţa acestei revelaţii, existenţa, gândirea şi iubirea pe cont propriu cad în impropriu iar tacâmul sec, globalizat, agresiv globalizant dar monoton, servit la rece consumatorului recent, nejustificat de înfierbântat, devine interogativ: chiar exist, iubesc şi gândesc pe cont propriu? Noica mă ajută să desluşesc un răspuns, de fapt Răspunsul: prepozitia „întru". Adică, exist întru, iubesc întru şi gândesc întru. Şi ca să nu fie cu supărare, chiar pe cont propriu, dar întru.
Întru îl presupune pe în afară. Dacă nu sunt întru, pot fi pe lângă, dar totuşi în afară. Dacă întru îmi dă sensul, în afară îl pierd. Şi i-a scos Dumnezeu afară din grădina Eden şi a pus un înger cu sabie de foc la poartă, ca ei să nu se mai poată întoarce întru. Iar noi am pierdut sensul, orientarea, punctul de sprijin, originea şi acel mult iubit „pe cont propriu". Din Icoane am ajuns Idoli. Se înţelege că mincinoşi.
Icoana reuneşte în sine două lumi: cea dinlăuntru şi cea din afară, ambele propuse spre contemplare. Ea mă ajută să nu mă risipesc în istorie căutând adevărul în natură, acolo unde de fapt el nu există. Limbaj al esenţei divine, icoana revelează Taina, n-o explică. Explicaţia cade în sarcina teologului. Idolul, dezvăluie şi el o lume, una utopică, o lume a lui nicăieri. Are şi el un limbaj propriu, indică şi conduce înspre o destinaţie proprie dar dereglează, (ră)suceşte şi alterează gândirea pe cont propriu. Natur pur (natură pură), idolul îi absoarbe minţii umane noţiunea de transcendenţă şi sufletului trăirea mistică, dând omului senzaţia unei mişcări, împliniri de sine, care e în realitate o rămânere pe loc, o dinamică fictivă, părută, virtuală, un fel de minciună sfruntată a condiţiei idolatre statice, inferioare, primitive, a oricărei existenţe umane aflate în afară.
Spre deosebire de idol, care mă minte fără niciun scrupul, icoana e sinceră. Îmi atrage atenţia. Îmi atrage atenţia asupra imperfecţiunii cunoaşterii umane în general, şi a cunoaşterii pe cont propriu în special. Aici şi acum, zice Sfântul Apostol Pavel, cunosc ca şi în „oglindă", ca şi în „ghicitură", cunoaşterii iluminate, clare, nefictive, revenindu-i spaţiul şi timpul unui dincolo transcendent. Într-o lume idolatră însă, înecată în imanenţă şi panteism, nu mai există dincolo, ci doar un dincoace antropolatru fundamentat exclusiv pe o cunoaştere utilitaristă. Un exemplu de ştiinţă utilă am întâlnit la psihologul Jesee Bering. Să vedem ce susţine acesta: a) Dumnezeu există doar în capul nostru sub forma unui fir subţire de praf aflat pe corneea oculară sau sub forma unei pete psihice pe creier, un fel de zgârietură pe lentila psihicului nostru, o veritabilă iluzie; b) Ideea despre Dumnezeu e un rezultat al evoluţionismului, al selecţiei naturale la care creierul nostru a fost supus în tot acest timp. Ştiinţa a demonstrat că aparatul nostru sufletesc îl poate gândi pe Dumnezeu chiar dacă El nu există; c) S-ar putea totuşi ca Dumnezeu să existe; d) Eu, zice Bering, iau în calcul doar principiul cel mai economic şi util (Sparsamkeit), aşa numitul Grundprinzip des Ockham-Rasermesser (briceagul de ras) care, dintre două teorii la fel de plauzibile o rade (rasiert-exlude) pe cea mai „obeză" (mai greu de digerat- überschüssiger Fett) în favoarea celei mai uşor de înţeles şi acceptat.
Ideea despre Dumnezeu ţine de transcendent, iar ceea ce încearcă să afirme Bering nu este altceva decât idolatrizarea empiricului, încercarea de a crea imagini pur empirice despre idei transcendente, pe care de fapt le neagă că ar exista sau că ar fi existat vreodată. Utilitatea gândirii duce însă la lipsa de gândire şi de înţelegere, afirmă Gabriel Liiceanu. Altfel spus, o gândire utilă răsucită, inversă: idolul imaginează icoana, dincoacele ne transmite ficţiunea unui dincolo, unde Dumnezeu apare drept produsul util-selectiv al evoluţiei, idee oricum greu de digerat dincoace, de aceea trebuie rasă (eliminată) de dincolo. Un dincolo care de fapt şi în fapt nu există, drept pentru care şi relaţia protichip-chip este anulată. Icoanei de aici i se şterge protochipul de dincolo. Rămane totuşi, inexplicabil pentru gândirea din afară, existenţa unei urme firave a vieţii de dincolo ce se scurge la fel de firav într-un dincoace a lui nicăieri. Aparent, utilul devine însăşi lumea. Paradisul edenic dispare ca protoicoană, inutilă de altfel într-o şi pentru o lume necreată, antiiconică, explodată în existenţă din hazard şi chaos, al cărei sens nu poate fi decât utilul. În numele lui se sacrifică destine şi este sacrificat inutilul Fiu al Omului. Şi, vorbind pe cont propriu, dispariţia Paradisului e reală. Sfânta Liturghie începe astfel: „Binecuvântată e Împărăţia...."
În fine, tragedia destinului utilitarist ne este descoperită de imposibilitatea de a fi stins (rasiert) ecoul cosmic, blând dar ferm, izvorât din Protoicoana eternă, al cărui cânt ajunge, precum cuanta vie, inepuizabil, dincoace de dincolo: Îndrăzniţi!... E drept, pe cont propriu.
