Uşurinţa cu care ne transmitem prin Poşta electronică gândurile şi sentimentele de la un capăt la altul al Terrei a făcut să sporească enorm cantitatea de informaţii ce pluteşte în eter, creând, îndeosebi cu prilejul sărbătorilor, o piaţă abundentă a felicitărilor, de unde ne servim în voie, cu destinaţia pentru cei dragi, mai ales când suntem în criză de timp, şi lucrul acesta se întâmplă, din păcate, aproape întotdeauna.
Zilele acestea, prilejuite de Sărbătoarea Învierii Domnului, paginile de internet au fost nu numai vectori ai urărilor, ci şi terenul unor dispute, îndreptăţite, după părerea noastră, datorită folosirii exagerate faţă de anii trecuţi a sintagmei „Paşte fericit!", care a şi câştigat teren serios în detrimentul tradiţionalelor „Sărbători fericite de Sfintele Paşti" sau chiar „Paşti fericite". Remarcăm în acest sens poziţia pe internet a teologului Adriana Moldovan, dar şi a altora, care, cunoscând etimologia cuvântului sau anumite antecedente din istoria noastră nu prea îndepărtată se întreabă: „Ne trimiteţi din nou la păscut?" De altfel şi pe ecranele televizoarelor am întâlnit aceeaşi abundenţă, protagoniştii acestui gen de formulări fiind în majoritate oficialităţi de rang înalt: miniştri, parlamentari, şefi de partide sau primari etc. Ştiindu-li-se „onestitatea" şi comportamentul în funcţii, cetăţenii, au învăţat să fie mai circumspecţi, după ce s-au fript de atâtea ori cu lipsa lor de sinceritate, întrebându-se şi de această dată, asupra sensului adevărat pe care aceştia îl dau urării „Paşte fericit! Adică un alt fel de „Să trăiţi bine!"
De unde acest „Paşte fericit!" şi de ce nu este el agreat la noi? El a apărut odată cu europenizarea noastră, prin traducerea directă a urărilor din engleză (Happy Easter), franceză (Joyeux Paques) sau germană (Frohe Ostern), care, în esenţă, înseamnă Paşte sau Paşti fericite. Dar noi, nu cu pluralul acestora avem probleme, ci cu singularul.
Ghinionul face ca în cazul limbii române, singularul „paşte" în sens de sărbătoare să fie altoit pe foarte uzualul verb „a paşte", care la noi are o cu totul altă conotaţie, trimiţându-ne în lumea necuvântătoarelor.
Legat de acest lucru, românii mai au un dinte în plus împotriva expresiei amintite şi de pe vremea dictatorului, de la începutul anilor '80 ai secolului trecut, când, în plină criză alimentară, ambiţioasa Elena Ceauşescu, amintea românilor că „datoria externă va fi lichidată până la ultimul dolar, cu orice preţ, chiar dacă va fi să mâncăm iarbă!". Cu alte cuvinte, în viziunea ei, pe toţi ne „păştea" perspectiva păscutului. Făcând haz de necaz, cu inventivitatea-i caracteristică, românii se salutau atunci cu „Paşte fericit!" Din această similitudine, şi reacţia nefericită faţă de această formulare.
Să vedem, însă, ce spun dicţionarele. Cuvântul „paşte" este şi substantiv neutru, dar mai întâi el este verb (a paşte). Deşi nu exclude folosirea lui în subsidiar ca Paşti, toate explicaţiile şi detalierile etimologice şi semantice ne duc spre rolul său de verb. Paşte (despre vite). A se hrăni rupând iarba. A păzi animalele care pasc. A duce la păşune. El provine de la latinescul pascere.
Cuvântul „Paşti" are însă un cu totul alt regim. Este substantiv feminin şi se foloseşte numai la plural. Dicţionarul îl defineşte ca „sărbătoare religioasă la creştini în amintirea Învierii lui Cristos, la evrei, în amintirea exodului din Egipt şi a eliberării din robia egipteană (trecere). Pâine sfinţită care se împarte la biserică în ziua de Paşti". De aici avem şi expresiile laice de genul: Din an în Paşti sau Din Paşti în Crăciun, Odată pe an sunt Paştile sau La Paştile cailor, adică niciodată. Cuvântul Paşti derivă de la latinescul Paschae, ceea ce este cu totul altceva.
Concluzia care se desprinde este că, pentru a respecta adevărul şi tradiţia, la formularea oricăror urări legate de Învierea Domnului, este bine să pornim de la cuvântul adecvat care este Paşti şi nu paşte. Masculinul şi singularul fiind excluse, înseamnă că „Paşti fericite!" ar mai merge, dar în niciun caz „Paşte fericit!" Eventual" Paşte fericite!"
Dacă în limbile de circulaţie mondială nici Pâques, nici Easter, nici Ostern n-au nimic comun cu verbul a paşte, deci, dacă la francezi, englezi şi nemţi expresiile înalţă şi nu irită, la noi, după cum s-a putut vedea, similitudinea deranjează. De aceea, cel mai cuminte pare a fi să renunţăm la această inovaţie neinspirată sau, mai bine zis, improvizaţie „Paşte fericit", întorcându-ne la oile noastre, adică la tradiţie, folosind, pentru a ne adresa urări de bine cu ocazia sărbătorilor pascale, tezaurul înaintaşilor noştri, suficient de bogat şi variat pentru a ne exprima civilizat.
Dezbaterile de faţă, pe această temă, îşi au rostul lor, pentru a nu duce în derizoriu cea mai mare sărbătoare a creştinităţii. Discuţiile ar trebui continuate prin implicarea lingviştilor, dar mai ales a teologilor exegeţi, care au datoria să intervină din vreme, atunci când lucrurile par a se îndrepta pe o pantă greşită, înainte de a fi prea târziu. Să sperăm că Săptămâna Luminată pe care o traversăm va lumina minţile celor care au un cuvânt de spus în această privinţă!
