Astăzi este Ziua Sfintelor, mântuitoarelor şi înfricoşătoarelor Pătimiri

„În mormânt, Viaţă,

Pus ai fost, Hristoase,

Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti,

Plecăciunea Ta cea multă preamărind"

(strofa întâi din Prohodul Domnului)

Sfinte, pentru că Cel ce le-a răbdat este Sfântul Sfinţilor, Sfinţenia însăşi.

Mântuitoare, pentru că ele sunt preţul cu care Domnul a răscumpărat neamul omenesc din robia păcatului.

Înfricoşătoare, pentru că nu poate fi ceva mai cutremurător, mai înfricoşător decât ocara, ruşinea şi batjocura pe care făptura le-a aruncat asupra Făcătorului şi Dătătorului de bine, Care pe toate le-a răbdat până la moarte, rugându-Se pentru călăii Săi. Însăşi făptura neînsufleţită se cutremură şi se revoltă în faţa acestei nemaipomenite fărădelegi.

După ce a fost prins în Grădina Ghetsimani, Mântuitorul este adus în faţa arhiereilor vremii care încercau din răsputeri să caute un motiv bine întemeiat pentru a-L judeca. Îl acuză de blasfemie iar mai apoi îl judecă ca pe un om care a făcut toate răutăţile de pe acest pământ. Şi, deşi nu a avut niciun păcat, Mântuitorul nostru Iisus Hristos purta asupra Sa toate păcatele omenirii pe care a venit să le spele prin pătimirile Sale.

Hristos se supune, tocmai pentru a se împlini toată rânduiala dumnezeiască deşi, ar fi putut chema până la 12 legiuni de îngeri şi rabdă cu inima larg deschisă pentru fiecare om, chiar şi pentru cei care îl schingiuiau.

Deşi nu şi-a dorit niciodată a fi rege în sensul de conducător politic, Hristos primeşte o mantie purpurie (o hlamidă) şi o coroană, însă, nu una de nestemate, ci una de spini care să îi sporească şi mai mult suferinţa. Este arătat mulţimii în batjocoră şi, deşi Pilat nu îi găseşte nicio vină, este forţat sa dea verdictul, final forţat de mulţimea care aclama: la-L! Ia-L! Răstigneşte-L! Lucru care s-a şi întâmplat. Hristos va fi răstignit! Hristos îşi primeşte Crucea şi este silit să o ducă până la locul căpăţânii, Golgota, acolo unde va fi răstignit între doi tâlhari, unul dintre ei intrând cu Hristos în Rai, prin pocăinţă. Este dovada cea mai clară ca niciodată nu este târziu să ne întoarcem către Dumnezeu şi să ne cerem iertare.

I se bat piroane în mâini şi în picioare, este împuns cu suliţa şi primeşte oţet în loc de apă, însă, cu toate acestea, Mântuitorul s-a rugat fierbinte pentru a nu le fi socotit păcatul celor care L-au omorât pe însuşi Fiul lui Dumnezeu.

La pătimirile şi la moartea Mântuitorului toată făptura s-a cutremurat de groază: pământul s-a zguduit, pietrele s-au despicat, morţii au înviat, iar catapeteasma templului s-a rupt în două, tocmai spre mărturia că într-adevăr Iisus Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu.

După o agonie de aproximativ trei ore, Hristos îşi încredinţează Sufletul în mâinile lui Dumnezeu Tatăl şi porneşte către iadul cel mai de jos unde mâine, în Sfânta zi de Sâmbătă, va scoate de acolo pe Adam şi pe Eva dimpreună cu tot neamul omenesc.

Să aşteptam şi noi în tăcere şi cu suflet smerit minunea Învierii şi să căutam măcar acum, în al 12-lea ceas, să fim mai buni, mai curaţi sufleteşte, mai atenţi cu cei de lângă noi, pentru că doar aşa vom putea să primim în sufletele noastre pe Mântuitorul Hristos, Cel înviat.

În acest fel, ajungem să ne dăruim în întregime Celui ce ne-a mântuit, încredinţaţi că „dacă am murit cu Hristos… vom şi vieţui împreună cu El." (Romani 6,8)

 

Lasă un comentariu