Expresiile idiomatice (intraductibile în alte limbi) ţin de experienţa de viaţă şi de specificul unui popor. De multe ori, chiar vorbitorilor nativi ai limbii le rămân neclare situaţiile de viaţă care le-au generat, înţelesurile lor iniţiale şi evoluţia acestora în timp. Elucidarea unor astfel de aspecte poate deveni un deliciu lingvistic.
Cum tot suntem în preajma sărbătoririi Paştelui, ne vom opri la o legendă, conform căreia Sfânta Maria căuta un loc liniştit unde să-l nască pe pruncul Isus. A încercat mai întâi să-l afle în staulul cailor, dar aceştia o tulburau dând mereu din copite. I-a blestemat să nu aibă nicicând odihnă şi să muncească continuu pentru stăpân, apoi şi-a găsit sălaş în staulul boilor...
Sărbătoarea Înălţării (fixată la patruzeci de zile de la Învierea Domnului) cade în timpul săptămânii, într-o zi lucrătoare şi într-o perioadă de intense munci agricole de primăvară; atunci „se prindea" blestemul Sfintei Marii, din preajma Crăciunului, aruncat asupra cailor.
Caii, folosiţi în economia rurală de altădată, în situaţii extrem de diverse, erau destul de scumpi, nu orice gospodar îşi permitea să achiziţioneze o pereche de cai şi de aceea ţăranii adesea, şi-i împrumutau. Expresia pare să fi apărut în zone din Transilvania în care convieţuiau comunităţi ortodoxe (româneşti) şi comunităţi catolice (maghiare). Dacă acele împrumuturi se făceau în mod obişnuit mai ales pe criterii de rudenie, de prietenie sau de strictă vecinătate, acum cercul se lărgea. Cum doar rar sărbătorirea Sfintelor Paşti coincidea în cele două calendare, evident că şi Înălţarea apărea la date diferite. Şi atunci, ţăranii români şi maghiari îi schimbau, alternativ, chiar de la un sat în altul. Caii nu aveau odihnă nici acum, şi astfel, poate, la modul ironic, popular, Înălţarea mai era denumită „paştele cailor".
Astăzi, expresia „la paştele cailor" este echivalentă cu „niciodată". Cândva, ea mai putea să însemne şi „foarte rar", pentru că paştele cailor chiar putea deveni o realitate. Comentariul nostru demonstrează legătura strânsă între elementele de civilizaţie şi limbă, şi existenţa unei dinamici strânse între acestea. Limba, mai conservatoare, păstrează astfel de relicve de expresie, greu de explicat peste timp.
