Cinstitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini din Eparhia noastră, har şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, părintească binecuvântare!
Iubiţi fii duhovniceşti,
Hristos a înviat!
După Învierea Sa din morţi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a arătat ucenicilor Săi şi aceştia s-au bucurat „văzându-L pe Domnul" (In. 20, 20). Prin prezenţa Sa în mijlocul lor, Biruitorul morţii a şters lacrimile din ochii lor. Apostolul Toma n-a fost prezent la arătarea din Duminica Învierii şi, prin această absenţă, el a pierdut satisfacţia de a-L vedea pe „Începătorul vieţii" (Fapte 3, 15). Totodată, el nu s-a putut împărtăşi de bucuria pe care cei zece ucenici au avut-o întâlnindu-L pe Cel Care murise pe cruce şi fusese îngropat în mormânt.
Când ucenicii i-au spus lui Toma că L-au văzut pe Domnul, ei au mărturisit aceasta cu mare încredere şi, totuşi, Toma nu se putea convinge de vestea surprinzătoare ce-i parvenise. Pretinzând o experienţă personală, el declară cu onestitate că nu va crede dacă nu va avea dovezi palpabile: „Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede" (In. 20, 25). Acest ucenic, o săptămână întreagă, a fost bântuit de chinurile îndoielii, pe când ceilalţi ucenici erau plini de bucurie.
Dreptmăritori creştini,
După opt zile, adică în Duminica următoare, Iisus Se arată din nou Apostolilor Săi, de data aceasta fiind şi Toma împreună cu ei. Salutându-i, le zice „Pace vouă!", după care îi zice lui Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace; şi vezi mâinile mele; şi adu-ţi mâna Ta şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!" (In. 20, 27). Aceste cuvinte sunt un reproş implicit la necredinţa lui Toma, dar şi o expresie a bunăvoinţei lui Hristos faţă de slăbiciunea Apostolului Său. Îndemnul de a nu fi necredincios, ci credincios, reaminteşte faptul că, în fond, credinţa nu se bazează pe vederea naturală. Sfântul Ioan Gură de Aur ne asigură zicând: „Atunci avem credinţă, când nu ne mărginim numai la ochii trupului, ci vedem cu ochii minţii cele ce nu se văd".
Nu ni se spune dacă Toma a răspuns invitaţiei de a pipăi rănile pe care Iisus i le arăta. Probabil că nu a făcut-o. Vederea rănilor îi va fi fost suficientă. Atunci când Mântuitorul răspunde celui care suferă, îi arată mai întâi, precum lui Toma, mâinile Sale străpunse de răni şi, doar când vede aceste răni, omul poate simţi cu adevărat „înfricoşata prezenţă a divinului în fiecare clipă a sărmanei noastre vieţi", precum afirmă scriitorul francez Georges Bernanos (†1948). Uimit de evidenţa faptului, Toma recunoaşte nu numai realitatea Învierii, ci şi dumnezeirea lui Iisus, exclamând cu profundă convingere: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (In. 20, 28). Această mărturisire dovedeşte că inima sa este acum deplin şi definitiv pătrunsă de harul credinţei.
Lipsa iniţială a lui Toma, la auzul veştii despre Înviere, nu trebuie înţeleasă ca o expresie a unui scepticism dizolvant. Această neîncredere a sa exprimă dorinţa de a fi întru totul sigur, prin apelul la proba senzorială. De aceea, în imnele Bisericii, cântăm: „Necredinţa Tomei ne-ai arătat-o roditoare de credinţă, Hristoase!" şi, de asemenea, exclamăm: „O, nevinovată îndoială a lui Toma! Inimile credincioşilor la cunoştinţă le-a adus". Transformarea îndoielii lui Toma în credinţă l-a condus pe acesta la cea mai clară mărturisire a dumnezeirii Mântuitorului, Căruia I se adresează ca „Domnul meu şi Dumnezeul meu". Prin aceste cuvinte, „fericitul Toma a dat mărturia cea mai dreaptă despre Hristos", cum ne încredinţează Sfântul Chiril al Alexandriei.
Apostolul, care foarte adesea este numit „Toma necredinciosul", merită să fie respectat pentru credinţa sa. El s-a îndoit, dar îndoiala sa avea scopul de a cunoaşte adevărul. El nu a stat în îndoiala sa, ci a permis lui Iisus să-l aducă la credinţă. Orice creştin trebuie să fie conştient că îndoiala este un obstacol în înaintarea pe calea vieţii. De aceea, este dator să o îndepărteze din suflet, considerând-o cel mult ca o fază premergătoare în drumul său spre fortificare duhovnicească. E bine să ne amintim de următoarele cuvinte ale Sfântului Vasile cel Mare: „Fericit este acela care nu s-a îndoit de Dumnezeu. Fericit este acela care n-a avut gând necredincios despre Cel Ce ne-a zidit".
Mântuitorul n-a fost aspru cu Toma, ci prin cuvinte blând-mustrătoare îl invită să se convingă. Domnul ştia că îndoiala lui sinceră era izvorâtă din dorinţa de a-şi consolida credinţa, după verificare. Clement Alexandrinul ne spune: „Bun lucru este cercetarea unită cu credinţa, care, pe temelia credinţei, zideşte cunoaşterea cea măreaţă a adevărului". Deci, a cerceta despre Dumnezeu pentru a descoperi este un lucru mântuitor. Se cuvine să-i compătimim pe cei cu inima împietrită sau care cer dovezi prin simţuri pentru o certitudine raţională. Acestora trebuie să le spunem că Toma a verificat în numele întregii omeniri, iar credinţa lui matură a fost răsplătită cu pacea şi cu lumina Învierii.
Iubiţi credincioşi,
Sfinţii Apostoli, văzându-L pe Domnul înviat, s-au bucurat şi, convinşi de puterea Sa dumnezeiască, L-au mărturisit pretutindeni, aducând multe suflete la credinţa creştină. Neamul nostru a primit de la început „credinţa cea bună" (I Tim. 6, 3), ea fiind pentru el un far luminos ce l-a condus prin întunericul multor vitregii istorice. Uniţi în cuget şi în simţire şi încrezători în providenţa divină, românii au purtat o luptă aprigă pentru dreptate socială şi libertate. Aceasta a fost încununată, în urmă cu un secol, cu abolirea robiei seculare şi cu realizarea visului lor de aur: formarea României întregite. În acea zi luminoasă, la Alba Iulia, după rugăciunea rostită de episcopul Miron Cristea, cei prezenţi au intonat imnul Deşteaptă-te, române, încât „din ochii tuturor curgeau sfinte lacrimi ale învierii noastre naţionale".
Acum, în anul 2018, proclamat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918, suntem chemaţi să exprimăm recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu, „Împăratul neamurilor" (Apoc. 15, 3). El ne-a ajutat să vedem înfăptuirea statului nostru unitar român, astfel „clădindu-se temeliile fericirii noastre naţionale viitoare", cum afirma atunci „bătrânul naţiei", George Pop de Băseşti. Datori suntem cu toţii să păstrăm unitatea de credinţă şi de neam, să preţuim tezaurul nostru etnic şi să manifestăm cu elan sentimentul patriotic de care au fost animaţi înaintaşii noştri bravi şi bărbaţii Marii Uniri. Oricare ar fi obstacolele şi nedumeririle privind viitorul nostru şi al ţării, dacă noi, românii, Îl iubim pe Mântuitorul înviat şi trăim conform Legii dumnezeieşti, binecuvântările Sale şi darurile Învierii vor umple casele noastre şi toată România Mare.
Al vostru către Hristos-Domnul rugător,
† IRINEU Arhiepiscop al Alba Iuliei
